Pentru oamenii ce-mi sunt alături…

Azi am avut stare de scris. Ce e amuzant, e că nu am știut ce să scriu. Mi-au trecut prin mințișoară mai multe idei, dar nici măcar una nu mi s-a părut a fi suficient de interesantă.
Ajunsă acasă, după o zi de cuptor, m-am relaxat făcând un ostropel de pui și-apoi m-am așezat pe canapea cu tastatura în brațe. Am decis că este momentul să fiu recunoscătoare și în scris pentru toți oamenii de calitate care mă înconjoară. Nu sunt mulți, dar sunt deja parte din viața mea și pentru fiecare moment în care mi-au transmis ceva pozitiv, le mulțumesc și îi prețuiesc.
Păstrez în suflet diverse cuvinte, stări și priviri ce mi-au fost încredințate de-a lungul timpului. Este de ajuns doar să-mi amintesc de ele și deja mă simt mai bine.
Noi, OAMENII, suntem… o ȘANSĂ.
Îmbrățișări.

Pentru mulți e “bădia”. Pentru mine e tata.

Mai trag o dată aer în piept (zdravăn) și încep să vă povestesc.
Astăzi e despre tata și despre cât de mult mă emoționez când vorbesc despre el. Nu e vreun director, doctor sau inginer. E un simplu om care până în prezent a muncit orice și oriunde, dar nu oricum, ci cu seriozitate, implicare maximă,cinste și calm. Tata e bun la toate. Învață foarte repede să facă un lucru (aici nu-i semăn eu, ci iedul cel mare). Imaginați-vă că a schimbat ambreiajul mașinii uitându-se la un tutorial pe youtube happy)) El e cel care zugrăvește, zidește, taie animale, plantează livezi întregi, face porți și garduri din fier, montează și repară moara din satul nostru sau din alte localități, pune în funcțiune tractoare, mașini și tot felul de chițibușuri, face curățenie cum numai el poate face, plus o mulțime de alte activități la care e fruntaș. Îmi amintesc că desface și frunzele lipite de pământ atunci când mătură și culege mereu paiele de prin curte. La tata trebuie să existe simetrie. El nu plantează nimic fără o măsură din funie.
Tata nu a fost și nici nu este un om bogat financiar. El e bogat sufletește pentru că ne are pe noi. Am așteptat atât de mult să mă fac mare pentru a putea să îi ofer ce și-a dorit și nu a putut avea. Nu vă imaginați că erau niște dorințe costisitoare. O undiță, un rucsac de pescuit, niște ace măsura 4, o salopetă, o foarfecă pentru copaci, din astea. Pentru mulți reprezintă fleacuri, dar când ai trei copii la facultate, acestea sunt pur și simplu niște himere.
Eram în primul an de liceu și a venit tata la mine, la cămin, să mă ia în oraș și să-mi cumpere cam tot ce aș fi crezut că am nevoie pentru un an. M-am bucurat enorm, dar după ce mi-am luat geacă de iarnă, cizme din catifea, blugi, o fustă, malete, caiete, șampon, săpun, șosete și lenjerie, am aflat că de fapt rămăsese fără locul de muncă (e ceva cu ordonanță, dar nu-mi mai amintesc exact). Am ajuns în camera de cămin, m-am pus în pat, cu plapuma acoperându-mi capul și am plâns până m-am secat. El însă, nu a făcut asta. A mers acasă și timp de 4 ani a tot găsit soluții fără a se îndatora nimănui. A crescut animale, a lucrat ca și șofer, mecanic, paznic și chiar dacă spatele i s-a împovărat de griji, a continuat să ne zâmbească și să ne spună că totul se va rezolva. Așa a și fost. Am scos-o la capăt pentru că avem norocul de a fi o famile mare și unită. Aici vorbesc și despre bunici, mătuși, unchi, verișori și verișoare. Noi ne rugăm unii pentru alții și ne purtăm de grijă. Când cineva are un necaz, sărim toți, iar când e să ne bucurăm, o facem tot împreună.
Revenind la tata, mă încearcă niște lacrimi gândindu-mă că părinții și cei patru frați ai lui nu-i mai sunt alături…fizic. Nu vorbește despre asta, dar noi știm că e un subiect dureros și-atunci când simțim că dorul și suferința se instalează, încercăm să îl inveselim cu orice putem.
Tata e veriga mea sensibilă. Poate și pentru că îi semăn, poate și pentru că a fost și este un tătic bun cu noi, vesel, șugubăț și înțelept. Nu cred că îi voi putea uita vreodată privirea când m-a văzut ieșind mireasă din casă. Acela este un moment pentru o viață…
Știți ce fac de câte ori merg acasă? Mă bag în pat între mama și tata și stăm îngrămădiți preț de câteva minute, până când mă mut la capătul opus și beneficiez de masaj la tălpi. happy))) Tata râde și-mi spune că sunt măritată, dar ce legătură are? Fac ce simt și-atât.
Iar dacă vă întrebați ce mi-a venit de vă povestesc despre el, răspunsul e 15 iunie. Da. Mâine e ziua tatălui meu.
Îi doresc sănătate, liniște, înțelegere și multă fericire. Noi încercăm să îi oferim cât mai multe momente de bucurie și știm că acum, dorința lui cea mai fierbinte este să devină bunic.
Tata, anul acesta te vei mulțumi cu o pălărie de pescar și cu o carte despre politică, dar la anul următor vom vedea ce se poate face. happy)))
Te iubesc ca sarea în bucatele afumate de tine, mierea în ceaiul acela bun pe care ni-l făceai iarna, vinul rece din butoiul 48 și murăturile tale tari până în miezul verii. Dacă nici asta nu mai e declarație, apăi care mai e? happy))))

Oscar, prietenul meu…

La ora 18 m-am urcat în metrou. Am bunghit un loc, m-am așezat, mi-am scos cartea din geantă și am început să citesc. Paginile se duceau una după alta, asta și pentru faptul că scrisul era măricel, dar cel mai important, subiectul m-a captivat de la primele rânduri.
Am făcut cunoștință cu Oscar, un băiețel de zece ani și cu Tanti Roz. Când am descoperit cuvântul “cancer”, m-am blocat. Am zis că nu voi putea duce până la capăt lectura cărții. M-am înșelat amarnic. Am descoperit în credințele acestui copil, propriile mele gânduri. Știu că personajul este așa pentru că autorul, Eric- Emmanuel Schmitt, l-a văzut și gândit astfel.
Simt că mă pierd în detalii și nu vreau. Ideia este că atunci când am intrat pe ușa casei, mai aveam 17 pagini din cele 103.
Am făcut repede niște paste, invenție proprie și nu știu dacă să vă zic…, dar fie! Ați auzit de paste cu ciolan?? happy))) Mă gândeam eu că nu. În fine…Iar o iau prin bălării. După ce-am savurat mâncărica (Ciolanul l-am ales și aruncat. Avea cam mult zgârci. Asta e! big grin ), mi-am dat întâlnire din nou cu Oscar. Doar că a plecat primul și prea devreme… Știți voi la ce mă refer. sad((( El a știut să trăiască și să simtă în 11 zile, cât ar putea cineva în 110 ani. Chiar aceasta a și fost convenția lui cu Tanti Roz: să observe cum este fiecare zi, gândindu-se că de fapt, ea reprezintă zece ani.
La final, am lăcrimat puțin. Era inevitabil. Mi-ar fi plăcut să regăsesc un happy end, dar am primit o lecție de sute de ori mai valoroasă. Cred că e valabilă pentru mulți dintre noi. Ne pierdem în detalii, de cele mai multe ori materiale și nu mai suntem atenți la frumosul și binele din jur. Bucuria și emoția primului sărut, aducerea unui copil pe lume, contemplarea unui apus în brațele persoanei iubite, cina în pat (fără teama de a cădea vreo firimitură ), bucuria de a dărui cadouri de suflet, etc. Toate acestea le-am înlocuit cu obsesii materiale, vrajbă, încrâncenare, rău…
Oscar, eu trebuia să “te întâlnesc” azi pentru a nu mai greși mâine.

P.s.- Draga mea Florentina, îți mulțumesc!

Un actor talentat

Sunt un actor talentat. Joc orice rol cu interes maxim și-mi aleg de fiecare dată masca potrivită. Nu caut aplauze, ci reacții. Sufletești de cele mai multe ori.Deși se spune că nu-ți poți alege spectatorii, eu știu mereu cine se va afla în fața mea. Pot plânge și râde în așa fel, încât tu, spectatorule, să mă crezi de fiecare dată. Nu-s fals. Sunt cât se poate de real într-o lume cu adevărat falsă. Am reușit să cunosc tainele scenariilor și îmi leg rănile cu ele. Așa mă vindec eu. Banal, nu?
Replicile mele sunt menite să te cutremure, să îți provoace frici și plăceri… deopotrivă. Tu poți crede exact ce eu îmi doresc să crezi. De ce? Pentru că ți-am mai spus…Sunt un actor talentat.

De-ale sufletului…

De fiecare dată când îmi spune cineva că îi place cum și despre ce scriu, capăt așa…un soi de încredere și îmi zic că poate nu e în zadar. Recunosc faptul că îmi place să readuc amintiri la viață, să șterg praful de pe ulcelele rămase în dulapul minții și să lipesc la loc, file pierdute de-a lungul anilor.
Probabil ați observat că sursa mea de inspirație (îmi permit să zic asta) este reprezentată de perioada copilăriei. Păi, da! Vremurile acelea au fost și vor rămâne sfinte pentru mine. Dacă aș putea, aș retrăi toate câte mi s-au întâmplat atunci. Aș juca fotbal până la 12 noaptea, aș scobi bostani și i-aș pune pe gard, aș mânca borș cu “hațmațuchi” și mâncărică de pui, aș aduna din nou copiii pentru a cânta în drum, pe butuci, pâna aș rămâne fără glas, m-aș juca prin bălți după ploaie, aș merge înaintea vacii doar pentru a vedea cine a mai venit în vacanță pe la bunici, aș asculta iar, în fiecare sâmbătă, Top 10 melodii românești la Radio Iași, aș culege căpșuni din via bunicilor…, aș asculta cântecul broaștelor și bâzâitul cărăbușilor ore în șir, mi-aș mai juli gleznele încercând să merg pe bicicletă, m-aș mai cuibări o secundă la gâtul bunicii, aș mai merge cu uratul, colindul, semănatul și chiar cu ouăle, aș vrea să mai alerg înaintea tatălui meu și să mă ia în ifron, bicicletă sau căruță, aș mai cumpăra bere la dozator și de restul, baton din ciocolată de casă, aș mai urla la Hram că nu mi-a cumpărat bunica inel sau ceas, aș mai curăța 3 saci de porumb într-o zi, aș mai pleca într-o excursie cu ai mei colegi și mi-ar plăcea să mai dansăm și pe muzica de la orgă…
Dar cel mai mult, mi-aș dori să mai fie persoanele care nu mai sunt…fizic…Și-n seara aceasta, mi-aș dori ca tanti Sabina să nu-l fi lăsat singur pe nenea Cărăuță…
Aș putea să continui așa muuuult… și bine.
Dacă s-ar putea să vă întoarceți în copilărie, ce v-ar plăcea să retrăiți?

‘Cause I had a bad day…

Aveți și voi zile când impresia generală e că nimic nu e ok? Oamenii vi se par urâți, cerul parcă stă să cadă și să te strivească, apoi îți imaginezi cum ar fi să se întâmple asta și deja simți cum te sufoci? Aveți zile în care vă vine să vă supărați pe toată lumea și cu prima ocazie în care respectivul sau respectiva face un lucru nesemnificativ, voi jubilați că ați găsit momentul oportun pentru a ataca?( Sunt rea. Foarte rea…winking Vreți și voi să stați singuri, să vă liniștiți și să puteți respira din nou cum trebuie?
În astfel de momente, pe mine mă apucă treaba: bag aspiratorul (nervoasă, evident), ud florile, le curăț, șterg praful, alerg cu mopul peste tot, bag toate coșurile de gunoi la dezinfectat, strâng hainele de pe uscător și mai pun o tură la mașină, aranjez din nou cutia cu medicamente, verificând data la care expiră, trag o ocheadă să verific dacă pantofii sunt în continuare aranjati după culori și o mulțime de alte nimicuri necesare. happy)) Dacă nu ar părea ciudat, m-aș apuca și de geamuri seara… După ce parcurg toate aceste “etape”, adrenalina(nervii… mai exact) începe să scadă. Se așterne o liniște în căpșorul meu și mă pot relaxa. De regulă, îmi iau păturica și mă ghemuiesc în sufragerie, pe canapea. Stau și privesc prin casă câteva minute, apoi încerc să mă decid dacă vreau să scriu sau să citesc. Azi am preferat să scriu, dar cum termin, îmi continui și cartea începută.
Voi cum vă descurcați cu zilele astea? Sau poate că nu aveți așa ceva. happy))) Pe buneee????
Mâine vreau să fie altfel…

La ceas de seară, mi-am amintit de matale…

Bunica mea vindea ouă în piață. Da. În piață. Avea foarte multe găini și când spun asta, vă rog să vă imaginați o ogradă plină cu păsări. În fiecare sâmbătă seara, bunica pregătea plasa (trăistuța) pe care o umplea cu ouă proaspete, șterse în prealabil cu pestelca-i nelipsită. Duminică dimineața, înainte de răsăritul soarelui, pornea spre târg cu ciomagul în mână. Dacă avea norocul să o ajungă vreo căruță și să o ia și pe ea, era bine. Dacă nu, mergea pe jos fără să dea semne de oboseală.
Ajunsă în piață, își așeza tăcută și cuminte oușoarele pe tarabă. Să nu vă imaginați că începea să strige “Hai la ouă!”. Niciodată. Stătea liniștită, cu mâinile strânse în jurul pieptului și aștepta. Spre sfârșitul târgului, cînd cucoanele ieșeau de la biserică și treceau prin piață, reușea și bunica să-și vândă ouăle.
Poate vă întrebați de unde știu atâtea detalii. Păăăăiiii….aveam o plăcere deosebită să dorm la ea de sâmbătă seara pentru a putea să o însoțesc a doua zi. Cât timp aștepta cumpărătorii, eu dădeam câteva ture bune de piață. Cel mai mult zăboveam la o tarabă cu perdele și prin jurul celei cu mici pe grătar happy)))) Dar să continui de unde am rămas. Bucuroasă că a reușit să facă ceva bănuți, bunica mergea la GrigoStar(un magazin) și cumpăra pâine, un baton de salam de vară și bomboane. Obligatoriu, dar absolut obligatoriu, îmi cumpăra o gogoașă de la cineva care le făcea în casă și deschidea fereastra pentru a le vinde și o înghețată la cornet. Cam atât reușea să cumpere cu bănuții de pe ouă…
Greul începea când porneam spre casă, tot pe jos. Drumul părea atât de lung! Vara ne dogorea soarele, iar iarna ne îngheța gerul. Îmi amintesc că mă așezam la fiecare capră de pod și vărsam câteva lacrimi de prosteală, poate-poate se va încumeta careva să ne ia și pe noi în căruță, evident. Uneori aveam noroc, alteori ba.
Ajunse acasă, rupeam un colț zdravăn de pâine și o felie mai generoasă de salam, iar bunica tăia și o ceapă. Mâncam bine, iar la final, beciul se deschidea pentru o cană cu vin happy)) Sătule,dar mai ales obosite, ne așezam în pat, la televizor, cu bomboanele în poală. Mâncam amândouă până adormeam și numai gălăgia făcută de găini sau de câini ne mai trezea. Bine, se putea să ne mai trezească și bunelu’ când se întorcea la rându-i de la târg. Își făcea intrarea în ogradă cu o suduială, dar asta-i altă poveste. happy))
Asta mi-am amintit acum vreo două ore, gătind o ștevie cu ou și cu câteva feliuțe de salam rămase singuratice prin frigider.
Dacă ar mai trăi bunica, nici dietă nu aș mai ține. Aș vrea să mă strângă măcar o dată la pieptul ei cald și să îmi mai spună “Alinuța lu’ bunica”…
Luna viitoare se fac 7 ani de când nu mai e și probabil că intensitatea dorului își pune amprenta asupra mea.
Noapte bună, bunico! Gândul meu e la tine acum…

Program de slăbit

Hai să vă povestesc! Înaintea oricărei diete există o serie de lucruri pe care le faci înainte. Te pregătești, cum s-ar zice. Bun. De lunea viitoare(întotdeauna, dar întotdeauna de lunea viitoare) ne apucăm de slăbit. De ce avem nevoie sau ce trebuie să facem? Păăăăăăi…..Vaaaaaiiiii! Nu avem o costumație sport. Toată lumea știe că slăbitul fără sport nu e ok. Prin urmare, mergem la Decathlon, cumpărăm ce ne trebuie, luăm și câteva batoane cu cereale și ciocolată- Aptonia, că de, au doar 88 calorii, trecem prin Auchan și mai cumpărăm nițică brânzică light și niște cotlet haiducesc fără pic de grăsime. Salivăm când ieșim pentru că vedem de la depărtare “Palatul KFC” și plecăm spre casă. Așa. Avem îmbrăcăminte sport, dar vaaaaiiiiii!!! Nu avem bicicletă, gantere, coardă elastică, stepper, orice! Facem un calcul și decidem: luna viitoare se poate, acum nu. Ce mai e de făcut? Trebuie terminate toate coastele prăjite de la mămica, facem clătite cu de toate, bem și cidru că na, o să-i ducem dorul…Staaaaiiii! Dacă nu mănânc și harbuz murat, nu voi putea să mă concentrez la dietă. Într-un borcănel mai avem câteva bucățele de cârnat afumat. Gust doar, nu-l mănânc pe tot. Oooops!! A fost puțin. happy))) Ne uităm la un film??? Daaaaaa!!! Popcorn si nachos cu sos iute (dacă aveam și sos de brânză, tare bine mai era!). A sunat mama. A făcut tort la metru cu cremă din aia bună, bună. Daca nu mergem să luăm se supără și nu vrem asta. Ne sacrificăm, nu avem încotro. Și tot așa pâna vine Sfânta zi de LUNI.
După o “curățenie” aprigă prin frigider și cămară, te iau grijile și te apuci de făcut calcule. Ok. 2000 de calorii pe zi. Pot să fac asta. Aaaaaa!! Scrie aici că dacă faci 5000 de pași, pierzi 500 de calorii. Foarte tare!! Înseamnă că poți mânca un baton de ciocolată Snikers lejer. E mană cerească!!! happy))) O roșie are 9 calorii, iar un castravete 8. Waaaauuu!! Grozaaaav!!! Voi mânca un kilogram. O friptură de porc la grătar are 232 calorii, iar una de pui are 122. Ooooooo, dar o să fie simplu. Numai asta voi mânca. Ador grătarul! Cu pâine coaptă. Biiiiiip!!! Fără pâine! Obligatoriu. Nu-i nimic. Îl mănânc gol. Cu roșii. happy))
După toate aceste “pregătiri”, am trecut la treabă. Amândoi. Motivați, încrezători, dar parcă nu la fel de bucuroși ca până acum.
Eeeeeeiiii, dragii mei, nu e simplu. Râdem, facem haz de necaz și mai uităm de pofte. Foamea a dispărut după câteva zile, dar pofta e prezentă în continuare. Chiar în acest moment, cântărim o bomboană de salvie. Nu ne doare gâtul, dar e dulceeee! happy)))))

Pentru acestea și pentru multe altele…

De ce-l iubesc? El mă întreabă și eu îi răspund că nu știu, dar în mintea și în sufletul meu, motivele se întrec să răzbată, așa că, voi expune câteva dintre ele într-o ordine absolut aleatorie. Prin urmare:
1.Mă sărută în fiecare dimineață când se trezește (deși pare, nu dorm când face asta ).
2.Are grijă ca atunci când fac baie să am temperatura potrivită și să nu-mi lipsească nimic.
3.Îmi încălzește supă și întotdeauna îmi păstrează mie ultima bucată din ceva bun.
4.Se asigură ca atunci când vin acasă, liftul să fie la parter.
5.De câte ori plouă, mă așteaptă cu umbrela în stație.
6.Mă învelește seara, dar are grijă ca ale mele picioare să rămână pe dinafară(altfel, mă sufoc).
7.Îmi “alimentează” geanta cu tot soiul de medicamente în așa fel încât, atunci când mă doare ceva, să am la îndemână cel puțin o pastiluță.
8.Mă adoarme cu mângâieri pe spate și pe păr seară de seară, ca pe un copil mic.
9.Îmi pregătește o mulțime de ceaiuri, iar eu le beau de cele mai multe ori doar de dragul lui.
10.Îmi vorbește ÎNTOTDEAUNA politicos.
11.Mă ajută frecvent la curățenie.
12.Mă însoțește mereu la medic.
13.Îmi citește toate postările de pe blog și mă face să mă simt specială.
14.Îmi cumpără iaurtul preferat și mi-l aduce cu linguriță și șervețel happy))
15.Își notează în telefon ce dorințe mai am și la momentul oportun mi le îndeplinește.
16.Când sunt bolnavă, stă treaz cam toată noaptea.
17.Mă îmbrățișează din senin când eu am treabă și-s agitată.
18.Dansează pentru a mă face să zâmbesc.
19.Îmi pune sticla cu apă sfințită exact lângă oglinda de la baie pentru a nu mai uita să beau happy))
20.Nu-mi refuză absolut nimic și nici nu-mi reproșează lucruri pentru care eu aș face asta.
21.Mă liniștește cu mișcări circulare pe frunte atunci când plâng.
22.Are grijă ca nu cumva să ridic plasele atunci când mergem la cumpărături.
23.Încălzește mașina cu 10 minute înainte de a pleca.
24.Își pune și el alarmă pe telefon daca e nevoie ca eu să fac ceva la o anumită oră.
25.Îmi lasă inimioare pe oglinda aburită de la duș.
26.Îmi spune că-s deșteaptă.
27.Îmi susține orice “manifestare artistică” (pictat, cântat, scris, dansat).
28.Visează la același viitor la care visez și eu.
29.Are încredere în mine.
30.Mă iubește mult!

Acum, când citești, te privesc și-ți aștept cu nerăbdare zâmbetul. happy)))))

Gânduri de 29

E ziua mea. Am împlinit 29 de ani, adică…aproape 30. Îi simt grei pe umeri, îmi cântă “Trece vremea!” (VH2) la ureche și-mi reamintesc că mai tânără de atât nu voi fi niciodată. Până la această oră (22: 35) am evitat să mă gândesc la acest număr. Cei trecuți de vârsta mea vor spune cu siguranță că nu am motiv de îngrijorare, dar eu sunt resemnată… oarecum.
Voi râde la fel, voi iubi la fel, voi plânge la fel, voi bate din picior și voi strânge din dinți tot la fel, voi fi la fel de gurmandă și la fel de hazlie, voi strânge mărunțișul tot în pușculiță, voi spăla hainele roșii separat în continuare, voi crede că fac infarct la fel de des, voi bea ceaiul tot neîndulcit, voi dansa cu ai mei copii tot când ne va lua valul, voi certa, pedepsi, ierta și pupa la fel de intens, voi adormi lăcrimând de dorul familiei, voi fi la fel de panicoasă și prăpăstioasă, voi fi prietenă cu toți cei care mă vor dori aproape și nu-i voi deranja pe restul, voi scrie și citi cu devotament, mă voi ascunde din nou pe după uși pentru a fi tot eu cea care se sperie, voi număra iar literele de la subtitrările filmelor pentru a putea face o împărțire la 5 (asta fac mai nou), voi mânca slăninuță afumată, combinată cu Fiobilin, Nospa, Anghirol și Nurofen, mă voi îmbrăca la fel de nepotrivit, dar mereu voi avea pantofii doriți happy))))), voi încerca din nou diverse nuanțe de păr și voi plânge că nu au ieșit și-am rămas și fără bani, îmi va fi din nou teamă că aș putea să mor înecată…la duș happy)), voi mânca ciorba de cartofi tot cu mămăligă,voi privi același soare și aceeași lună, voi evita gurile de canal, voi merge rar la plimbare prin parc, voi planta zarzavaturi pe balcon, voi căuta același loc perfect pe care-l găsesc doar în brațele soțului meu și vă voi mulțumi în fiecare an că mi-ați scris atâtea lucruri frumoase în mesajele voastre.
Sunt tot eu, doar că am un smoc de păr alb pe care tata a încercat să-l șteargă zilele trecute cu dosul palmei, crezând că m-am murdărit de vopsea…
Vă las acum, dar vă trimit fiecăruia în parte îmbrășișări călduroase.Să auzim numai de bine!

Din bucătărie

Stă în natura noastră, a femeilor, să gătim. Unele o fac la nivel superior, altele nu chiar.
Eu…gătesc din plăcere, dar și pentru că sunt o mâncăcioasă. Emisiunile culinare îmi provoacă foame instant. Pentru a fi cât de cât organizată, voi începe, evident, cu începutul.
Primele mele încercări s-au petrecut pe la vreo 10 anișori. Îmi amintesc cum eram fascinată de “hăbucirea” (ciopârțitul) puilor/ găinilor. Atât mama, cât și bunica îmi explicau de fiecare dată cum se îndepărtează mai întâi pulpele (țopurile) și aripile, ca mai apoi să se despice pieptul de restul corpului. Până la această etapă, scăpam pasărea de pene, o pârleam bine la foc și-apoi o frecam apăsat cu făină de porumb (mălai). Încă de pe atunci știam că îmi va plăcea să gatesc. Cu frica începătorului, am trecut la asimilarea informațiilor despre nelipsitele sarmale. Niciodată nu am avut răbdarea mătușilor mele care le făceau și încă le fac extrem de micuțe și egale. Ale mele sunt mari, inegale, dar foarte gustoase(așa mi se spune). Primele mele sarmale au “fiert” fără apă și vă dați voi seama cam ce a ieșit. “Cum? Trebuia și apă?” happy)))
Apoi, îmi amintesc că găteam când mama era bolnavă. Ea îmi spunea ce și cum să fac, iar eu aplicam întocmai. Îmi ieșea de fiecare dată. La fel făceam și când aveam oameni la câmp. Mama îmi lăsa bilețel cu rețeta și eu…rezolvam cum puteam. happy)))
Ciorbele nu au fost și încă nu sunt punctul meu forte. Acre le fac. Pe toate.
Până la 23 de ani m-am jucat. După, treaba a devenit serioasă. Eram soție și nu mai era de glumă. Nu pentru că mi-ar fi spus ceva Răzu, ci pentru că eu aveam mari așteptări de la mine. Cu mama la telefon, am trecut la treabă. “Cum fac puiul cu smântână? Pun leuștean la sarmale? Câtă sare să pun la varză? Cum dreg maioneza? De ce mi-au ieșit fasolele amare? De ce nu mi-a crescut checul?De ce nu mi se murează gogonelele? Au trecut deja 2 luni… Mi-a fermentat zarzavatul. De ce? De ce? De ce?”. Mama a avut mereu un răspuns. Când eram acasă, mâncarea ei nu mi se părea formidabilă, dar după ce m-am îndepărtat, gustul acela nu l-am mai găsit niciunde și-am tânjit după el mereu. Și mai am un dor. Să mă pună cineva la masă.happy))) Pentru noi, cele care gătim zilnic, e ceva sublim să ți se dea să mănânci.
Așa dragii mei, am reușit să învăț cam ce și cum trebuie să fac. Astăzi, mă declar mulțumită . Încă mai fac greșeli, dar lucrurile de bază le cunosc. Experimentez rețete noi, improvizez, îmi fac curaj să adaug condimente puțin obișnuite pentru bucătăria românească, însă pe mama o sun în continuare. Se întâmplă să mai uit câte ceva. Rar, dar se întâmplă.
Principalul meu oaspete este soțul meu. El îmi laudă orice tentativă eșuată și pe deasupra, o și mănâncă. De dragul meu. Știu. happy)) Atunci când îi place cu adevărat ce am gătit, se bucură ca un copil, îmi pupă mâinile și mă întreabă de unde știu eu să fac din astea??? Cu un aer aparent nepăsător, îi spun că exagerează, dar în sinea mea, mor de bucurie. happy))))
V-aș mai scrie, însă mi s-a făcut foame și merg să văd dacă peștele s-a dezghețat. Îl mai spăl o dată, îi dau sare și alte condimente, îl las să și le însușească și pe grill cu el! Vă împărtășesc totuși câteva umile dovezi. Cu timpul, sper să devină mai interesante. Poftă bunăăăăăăă!!!



De-ai ști tu, mamă…

De-ai ști tu, mamă cum te chem
Din primãveri uitate-n mine
Cum te găsesc în orice semn
Lăsat în urmă, pe vecie.

De-ai ști tu, mamă cum îți cânt
Cu dor în fiecare seară
Și cum adorm mereu plângând
Când parcă glasul tău ma cheamă.

De-ai ști tu, mamă cum te-ascult
Cu grija cea de-odinioară,
Cum îmi doresc atât de mult
Ca sufletul să nu te doară.

De-ai ști tu, mamă, cum îți scriu
În minte sute de povești
Și cum aș vrea acum să fiu
În fața ta să mă privești.

De-ai ști tu, mamă cum te-adun
Din amintiri cu praf pe ele,
Și cum n-am obosit să spun
Că tu ești viața vieții mele.

De-ai ști tu, mamă cum mă cert
Când parcă ochii ți-am uitat,
Cum n-aș putea nicicând să-mi iert
Privirea ta de am trădat.

De-ai ști tu, mamă cum te-nchid
Cu lacăte adânc în mine
Și nu-mi doresc să le deschid
Decât când știu că tu ești bine…

De-ai ști tu, mamă cum respir
Prin tot ce tu îmi povestești,
Cum am ajuns să nu mă mir
Când te aud chiar de nu ești.

De-ai ști tu, mamă cum privesc
Pe chipul tău ridat cu stele
Cum lacrimile tale ies
Să le-ntâlnească pe-ale mele…

Fără titlu…

O prietenă dragă îmi spunea acum o săptămână că abia așteaptă să citească pe blog-ul meu și lucruri mai vesele. Astăzi îmi propusesem să o fac să zâmbească, dar circumstanțele deja știute de o Românie întreagă nu mă lasă să fac acest lucru. De fapt, conștiința și sufletul refuză categoric.
Nu pot emite ipoteze, nu pot da vina, nu pot judeca și din păcate, nu pot dona. Tiroida mea m-a alungat și ultima dată când am vrut să ajut o tânără pe care nu o văzusem niciodată. Ea a murit…La fel s-a întâmplat și aseară. Au murit mulți oameni…în împrejurări îngrozitoare.
Ca să-mi mai iau gândul, am frământat o pâine… A crescut atât de frumos, dar în momentul în care am început să “înfulec” o bucată fierbinte, mi s-a pus un nod în gât. Ei nu vor mai gusta niciodată o bucată de pâine…Ei nu au apucat să simtă aerul rece de astăzi…Ei nu-și vor mai strânge niciodată părinții în brațe…și nici părinții nu-și vor mai strânge copiii la piept…
Nu știu dacă există cuvinte pentru a face o asemenea durere să dispară. Mă refer aici la familiile celor implicați, la prietenii lor, la cei care au supraviețuit, însă nu vor uita niciodată iadul din care au scăpat.
Nu poți condamna niște tineri că aleg să iasă în club. Și ce dacă eu nu ies? Credeți că știu ce îmi rezervă clipa următoare? Sau are cineva răspunsul la întrebarea aceasta? Nimeni nu știe. Nici ei nu au știut…

I’m a weirdo…

La început am crezut că e din cauză că eram obsedată de serialul Hannibal, apoi m-am gândit că e datorită faptului că mai citeam ocazional “ciudățenii”, dar acum nu știu ce să mai cred. Nu v-ati prins despre ce vorbesc, nu? Păi…sunt SOMNAMBULĂ. Mă adună Răz de pe la uși sau de prin colțurile casei. Uneori mă trezesc în drumul spre pat și realizez o părticică din ce mi se întâmplă, dar de cele mai multe ori, habar nu am despre ce îmi povestește a doua zi. Și pentru că nu l-am crezut, m-a filmat în timp ce mă îngrămădeam într-un colț și spuneam neîncetat să închidă lumina pentru că mă prinde.Nu vă imaginați cât de înspăimântător este să te vezi așa!
De ce fac asta? Am citit că nu aș reuși să îmi eliberez creierul de tensiune, de gânduri. Dacă e să mă iau după acest aspect, are dreptate cine a scris. Mă gândesc la o groază de chestii înainte de somn, la unele care mă apasă greu, iar când văd că s-a făcut deja 2, mă apuc de numărat, de respirat metodic, de foit…până ce adorm chinuită și sfârșită de oboseală. După cel mult două ore începe show-ul. Nu ține mult (spusele LUI), dar e de ajuns cât să tulbur liniștea ce cu greu s-a instalat. Nu pățesc asta mereu. Am perioade. De exemplu, săptămâna aceasta mi s-a întâmplat de 2 ori…până acum happy))
Dacă aveți un leac, cu recunoștință vă mulțumesc!
Ps: Se apropie Halloween-ul! Cred că voi fi la înălțime happy)))))))

O fi criza de aproape…30?

Mă aflu într-o criză. Da. Criza de aproape 30(desi 29 ar fi mai corect). Cum se manifestă? Păi, să vă povestesc.
1. Am fixații pe anumite obiecte și anumite obiceiuri ale LUI.
2. Simt că trebuie să fac ceva important, dar nu știu exact ce.
3. Uit lucruri. Zilnic.
4. Mi-am pierdut din răbdare și nu-i bine deloc în meseria pe care o practic de aproximativ 10 ani.
5. Mă sperie trecerea timpului într-un mod alert.
6. Sunt mult prea sensibilă în ultimul timp.
7. Veșnica problemă- mănânc mult seara.
8. Am pofte ciudate…EU să vreau brânză?????
9. Mă obsedează ridurile apărute în jurul ochilor, dar cel mai mult, craterul dintre sprâncene.
10. Nu mai suport să mi se spună: “Ai vreo veste? E vreun Răzvănel pe drum?”
11. Nu știu cu ce să mă mai îmbrac…
12. Firele albe de păr mă deprimă.
13. Am început să gătesc zilnic.
14. Adorm spre dimineață.
15. Vorbesc mult și repede. Excesiv chiar!
16. Nu mai scriu…
17. O mulțime de nenorociri sunt la mine în cap. Multe!
18. Îmi e lene să spun “Bună dimineața!”
19. Fug de statul în aer liber.
20. Îmi spun zilnic că de mâine încep cartea din geantă.
Eeeeeiiiii….Și-acum să ne facem un plan de combatere. Păi, m-am gândit așa. M-am trezit devreme, mi-am făcut SINGURĂ un cappucino (nu sunt consumatoare de astfel de chestii, dar astăzi am avut poftă. Punctul numărul 8 și-a făcut apariția happy))) , m-am înscris la un atelier de pictat ceainice și la ore de canto. Vreau să fac ceva ce-mi place. Să pot scoate o notă înaltă fără frică de vecini. Vreau să merg la teatru. Și la operă. Astăzi îmi voi invita copiii la dans, la râs, la glume, la pauză!!! AAAAAA!!! Am nevoie de o rochie frumoasă. Mai am 57 de lei în portofel. Ooooof!!! Săptămâna românească de la Lidl m-a învins aseară…Nu-i nimic! Se rezolvă! happy)))
Acum trebuie să mai fac ceva. Merg să-mi cer scuze pentru apariția punctului numărul 1 încă de la prima oră și-apoi mă apuc de scris. Am sertarul plin de însemnări ce așteaptă să fie tipărite.
O zi frumoasă vă doresc! 30, mai lasă-mă-n pace!!!