Life

Când este dat să se-ntâlnească

Mi-am întâlnit (fizic) jumătatea pe peronul pustiu al unei gări, pe o ploaie rece a unui Aprilie capricios. Avusesem pentru prima dată curajul să îmi tai părul mult mai scurt decât de obicei, să îmi colorez buzele cu un ruj…nepotrivit și să port o geantă tare… neobișnuită. Umbrela în carouri îmi dădea sentimentul de protecție de care aveam nevoie. Pantofii mei mov, recunosc, nu au fost cea mai inspirată alegere, dar eram crudă în ale modei și-aveam impresia că dacă pui TOT ce ai mai bun pe tine, arăți senzațional. Făcusem două dușuri în dimineața cu pricina și mă dădusem cu un parfum împrumutat de la mătușa Feli, Dolce&Gabbana.
L-am recunoscut după zâmbet și după albastrul ochilor, iar mai târziu, mi-am dat seama că aveam să-l recunosc întotdeauna după îmbrățișare. Era curat, cald și mirosea foarte frumos. Mi-a vorbit din prima clipă ca și cum aș fi fost marea lui iubire și mi-a mângâiat mâna timp de șase ore. Mi-a fost rușine să îi spun că mă ustura pielea. Avea cea mai frumoasă voce masculină pe care o auzisem vreodată. Nu era pătrunzătoare, ci…veselă, clară, ca un pansament.
L-am dus la biserică. Știu. Încă se râde pe tema asta, dar așa am simțit. Cred că tot așa aș face și dacă ar fi să dau timpul înapoi. Mi-am dorit să-i mulțumesc Lui Dumnezeu pentru omul pe care mi-l scosese în cale. De acolo, am mers să mâncăm. Am comandat degeaba pentru că nu am reușit să înghit nimic. Nici eu, dar nici el. Aveam un soi de tremur lăuntric care nu mă lăsa să fac ce de obicei aș fi făcut cu ușurință. Citește în continuare…

Ganduri

Dacă tot am scris de 29, hai să scriu și de 30.
Nimic deosebit în legătură cu acest număr, dar ceva totuși diferit. În ziua cu pricina, recunosc că am avut predispoziția de a vorbi urât. Nu cu cei din jurul meu, ci așa, singură într-o încăpere, unde aș fi repetat niște cuvinte păcătoase până m-aș fi săturat. Apoi aș fi râs. Mult și tare. Din păcate, nu am avut timp de așa ceva. Ca la zile de naștere: telefoane, mulțumiri, pregătiri, răspuns la mesaje, cadouri, surprize, etc. Nu am vrut să fac nimic special la 30 de ani. Nu traversez nicio criză legată de cele trei decenii. Nu am timp să mă gândesc la asta pentru că mi-am făcut un dar mai neobișnuit. Am acceptat să mă descopăr, să îmi educ mintea, să îmi vindec fricile, să îmi trezesc „vocile mute” și să continui, doar că… altfel. Citește în continuare…

Life

Ce este 150? Păi…un maxi-taxi. Îl aștept cinci zile din săptămână, iar uneori simt că mi se măresc dioptriile de la atâta privit în zare. Nu vă mai zic de câte ori verific ceasul și câți de „Doamne ajută!” îmi spun în gând. Deja m-am obișnuit cu persoanele care călătoresc alături de mine și cam despre fiecare mi-am făcut câte un scenariu. Sunt vreo șase colegi care coboară la o hală de pe centură. Patru dintre ei sunt mai „domni și doamne”, iar alte două femei sunt mai…marginalizate. Știu eu asta. Am tras această concluzie după felul în care lasă privirea în pământ când se-ntâlnesc, după modul în care se salută, după ierarhia în care se așază pe scaune, după cum vorbesc la telefon, dar și după ordinea în care coboară din mașină și se îndreaptă spre locul de muncă. Citește în continuare…

Life

Stăteam îngândurată în mașină și așteptam să se facă 10:45 și să intru. Priveam în gol pe geam cum viscolul se juca pe stradă, când deodată, am observat cum o doamnă mai în vârstă ajuta un bărbat să coboare de la volanul mașinii și să se așeze în căruciorul cu rotile. După ce s-a așezat, au pornit prin zăpada moale către clădirea unde aveam și eu să intru. Am observat că au uitat portbagajul deschis și-am decis să-i prind din urmă pentru a le spune. Citește în continuare…

Ganduri

Toată săptămâna trecută m-am frământat gândindu-mă dacă am ceva de scris cu privire la anul 2016. Câte lucruri bune mi s-au întâmplat și câte rele? Ce reușite am avut și mai ales, de câte ori am dat-o în bară? Ei bine, nu am nimic de comentat pentru că așa cum a fost,așa s-a dus. Am umplut ceva bălți cu lacrimi, m-am simțit împinsă spre prăpastie, am scos ceva cuțite din spate și-am încasat destule vorbe goale și viclene. Dar ce credeți? Sunt la fel cum m-am descris acum câțiva ani: un zâmbet și-atât.
Sunt pe zi ce trece tot mai convinsă că omul este direct răspunzător de fericirea sau de nefericirea celorlalți oameni. Mama mea mi-a spus acum ceva timp că păcat mare e atunci când lacrimile unui om sunt provocate de tine. Nu mă refer aici la cele de fericire. Sunt convinsă că m-ati înțeles. Citește în continuare…