Poezie

Coboară cerul

Coboară cerul peste noi
Și trage luna mai aproape
Să-mi spună ea cu mii de șoapte
Ce-nseamnă dragostea în doi.

În păr să faci la stele casă,
Pe umeri să-mi ajungi timid
Ca ploaia pe teren arid
Să-mi uzi rochița de mireasă.

Citește în continuare…

Diverse

Borsec – vila 52, cu 20 de ani în urmă

Tu la ce te gândești când auzi Borsec? Așa sună întrebarea noii campanii la care particip. Pentru mine este foarte simplu:  vila 52, cu 20 de ani în urmă, excursie cu școala de la Bohotin. În acest context am descoperit Borsecul acum două decenii. Eeei, hai că nu-s chiar atât de bătrână! Ajungeam în cea mai frumoasă vacanță care mi-a marcat copilăria și care mi-a rămas specială în adâncul sufletului. Am petrecut acolo trei zile din câte-mi amintesc.  Ziua făceam expediții, vizitam izvoarele de apă minerală, le admiram căsuțele  adăpostitoare, jucam ascunsa prin pădure, fotbal, volei, îi spionam pe cei mai mari care se pupau sau care mai trăgeau câte un fum pe-ascuns, iar seara, pe terasa vilei, ieșeam la discotecă. Foarte mulți oameni din localitate se adunau și petreceau împreună cu noi, chiar dacă mulți nu vorbeau limba română (ne aflam în județul Harghita).  Era o veselie și-o stare de fericire maximă. Nu conta că mâncam pate cu roșii, ceapă verde și pâine (mi-am amintit că erau niște pâini imense acolo și că puteam cumpăra atât cât doream și mi-am mai amintit că aveam și-o soră cu mine care-și dorea toate dulciurile posibile și din pricina căreia am terminat bănuții din prima zi și-a fost nevoie să mă milogesc la fratele mai mare). Nu avea importanță nici că nu o aveam pe mama alături să ne ajute cu orice. Ne mițuiam unele pe altele dimineața (fetele au stat separat, băieții la fel). Nu ne trebuiau telefoane ori alte gadget-uri. Comunicam unii cu ceilalți așa cum ar trebui să fie normal. Descopeream fiecare colțișor și ne împrieteneam cu oamenii locului, extrem de binevoitori de altfel. Tot timpul cât am stat acolo am băut apă minerală. Parcă nu mă mai săturam. Poate de asta nu-mi lipsește niciodată din casă. Citește în continuare…

Poezie

Îți spune mama

Îți spune mama

E plină viata mea de tine
Și sufletul mi-e inundat
De-atâta dragoste de-mi vine
Să o împart în lung și-n lat.

Nu vreau comori să strâng în casă,
Nici zestre cum era odată.
Vreau ca atunci când stăm la masă
Să știi că ai mamă și tată.

Tu, puiul meu cu obrăjorii copți,
Să fii ferit de ale lumii rele,
Să crești frumos, înconjurat de toți
Și să asculți de sfaturile mele!
Citește în continuare…

Life

Botul de rață, extensiile până la genunchi și alte artificii

Nu știu exact cum ar trebui să încep… Sunt sătulă de ce observ și am nivelul de toleranță scăzut. Ca să fiu mai precisă, este la limită. Nu mai pot! Văd și citesc multe și nu-mi explic de ce aleg fetele să se urâțească încă de la vârsta la care multe dintre noi încă ne jucam cu păpușile. Mie îmi este rușine când, de fapt, ar trebui să le fie lor. Oare nu-și dau seama că imaginea pe care aleg să o distribuie urlă a disponibilitate pentru aproape orice? Că aia nu e frumusețe? Nici măcar nu e amuzant. Este alarmant!
Botul de rață. Păi au văzut ce fel de femei îl practică? Dacă ele apar la TV, asta nu înseamnă că sunt un model pentru cei care privesc. Sau poate că Loredana  reprezintă modelul lor în viață. Nu știu…
Machiajul strident și grosolan ce acoperă o piele de copil care va fi bombardată din acest motiv cu tot felul de iritații. Sunt convinsă că demachierea ori nu se face deloc, ori dacă se face, nu se face cum trebuie. Am văzut fete cărora, dacă le puneai un polonic pe față, se lipea instant și nu pentru că aveau cine știe ce puteri paranormale, ci pentru că fondul de ten era ca la…fără număr. Sprâncene smulse și înlocuite cu tatuaj. Negre ca dracul gol. Citește în continuare…

Ganduri

Unde-i cald și bine…În căutarea fericirii

Azi îmi e toamna parteneră pentru că vreau să lenevesc în pat, până târziu, să stau învelită cu păturica-mantie și să privesc afară, fără o țintă anume. Îmi voi face și-un cappuccino și dacă voi avea chef, voi frământa doi pumni cu făină și voi „confecționa” câțiva papanași. Am o listă lungă de lucruri de făcut, dar pentru că ieri m-am cam obosit, mă fac că n-o văd. Azi. Mâine? O voi lua în plin. Și subiectul noului articol de publicitate mai poate aștepta. Ce nu suportă amânare e „În căutarea fericirii” de Bertrand Russell. M-am făcut că nu o văd destul timp. Asta și pentru că m-am simțit suficient de fericită. Am zis suficient, deci se poate și mai mult. Sunt curioasă, mai ales că această carte mi-a fost recomandată de un om cu adevărat special.
Schimb direcția și vă mărturisesc că mușcatele de pe balconul meu refuză în continuare să îmbrace hăinuțe galbene. Sunt verzi și-au mai înflorit încă o dată, probabil de ciudă. Ploița de duminică le-a binecuvântat, iar vânticelul rece le-a scuturat de toată moleșeala. Citește în continuare…