Life

Nu exist

Nu exist pentru că nu am adidași Balenciaga, tricou sau curea de la Gucci și nu ascult Lino Golden. Mint. Am ascultat din obligație, dar nu mi-a plăcut.
Nu exist pentru că nu (mai)am BMW. Avem un „Prăfuilă”.
Nu exist pentru că nu am băut vin dintr-un pahar elegant, cu picior, pe un rooftop (așa cică se spune mai nou la acoperiș), dar am niște bidoaște de la tata GRO-ZA-VE!
Nu exist pentru că locuiesc pe o suprafață de 65 de metri pătrați. Băi, măcar sunt pătrați! :-))))
Nu exist pentru că nu mănânc scoici, melci, draci, raci. Eu le dau bine cu tochiturile.
Nu exist pentru că nu am vizitat multe țări. Nici la Timișoara n-am fost și-am mai vrut…
Nu exist pentru că nu am geantă Chanel, ci una de la Zara care miroase a șobolan mort și sunt nevoită să o port cu pliculețe de ceai înăuntru, înmuiate în esență de eucalipt.
Nu exist pentru că n-am fost niciodată la LOFT- Mamaia. Eu prefer Neptunul, mai pe familie așa.
Nu exist pentru că nu am lenjerie Calvin Klein, ridicată până în gât, cât să se vadă. De asta mă dor șalili oare? :-))) Citește în continuare…

Ganduri

Mai stau puțin…

Mai lasă-mă să stau puțin aici, lângă nucul acesta bătrân, care m-a legănat toată copilăria! Vorbim după despre problemele oamenilor mari. Acum vreau doar să stau…cuminte, cu obrazul lipit de scoarța ridată, plouată și arsă de soare, ciobită de vânt și bătută de timp. Nu-mi spune niciun cuvânt! Stai cu mine dacă vrei, iar de nu, mai bine retrage-te în cămăruță, la căldurică. Eu rămân aici, cu dânsul. Să nu-mi aduci mâncare. Îmi dă el din miezul păstrat special pentru ziua aceasta. Știe că nu i-am mai simțit gustul de ani de zile și mi-a pus deoparte.
Hai, du-te! Nu mă aștepta. Ai mâinile reci deja și cel de-al treilea nasture de la jachetă se mai ține doar într-un firicel de ață. Găsești ce-ți trebuie într-o cană din vitrină. Să nu-ți faci griji. Eu rezist mai mult, căci m-a călit dorul.
Știi? Nu ți-am spus niciodată cât de mult am suferit când am plecat… Mi-am oblojit rănile departe de ochii lumii, iar zâmbetul mi l-am transformat în tablou. Când mă simțeam singură, luam o carte în mână și citeam cu voce tare. Îmi pansam astfel, fiecare lacrimă și-mi ușuram clipele grele și apăsătoare. Bunicul m-a învățat asta. Citește în continuare…

Ganduri

Cu ochii spre cer

Opt iaurturi în frigider, o supă cremă de linte, iar eu nu am luat-o razna de data aceasta. HAȘTAG Rezist! :-))))) Dar nu despre asta vreau să vă povestesc azi, ci despre faptul că am conștientizat că nu am mai privit de foarte mult timp cerul, așa cum o făceam când eram mică. Pe-atunci credeam că dacă aș ajunge pe un nor din acela pufos, aș putea să mă cuibăresc pe el fără să cad și aș înfuleca o tonă de cucurigi, stând la povești cu Doamne-Doamne. Voiam să-i povestesc despre planurile pe care le aveam și mai voiam să-L rog să facă în așa fel încât, atunci când se organizează excursii la școală, să avem bani pentru a merge toți trei. Tot atunci, îmi imaginam cum aș fi aruncat de sus dulciuri, tuturor copiilor necăjiți și cum aș fi manevrat cu fler fiecare ninsoare. Eram sigură că acei nori albi ascundeau în interiorul lor toată zăpada pentru întreaga iarnă. Toate gândurile acestea mă făceau să mă simt tare bine… Dacă îmi lipsea ceva, îmi pica din cer, chiar dacă auzisem de foarte multe ori că nu există așa ceva. Visam, evident. Treceam mai ușor peste neajunsuri, dezamăgiri, mă consolam cum puteam și nu sufeream intens.
Astăzi mă lupt să nu mai iau totul în tragic și să nu mi se mai dărâme toate scuturile când sunt rănită de oameni sau chiar de mine pentru că da, mi-o mai coc și singură. Uneori suntem exagerat de aspri cu noi înșine. Eu sunt campioană la asta, recunosc. Mă zidesc în pereți pentru orice gând sau vorbă aiurea.
Din cauza aceasta ziceam că am uitat cum se poate să te eliberezi printr-o simplă privire aruncată spre cer. Și chiar nu contează dacă e senin sau întunecat. Se mai supără și norii… Ce zici? Privim împreună?