Ganduri, Life

Tu aștepți începutul de an școlar?

Tu aștepți începutul de an școlar?

Voi fi sinceră și voi recunoaște că din postura de elev, nu am așteptat niciodată cu nerăbdare începutul de an școlar. Cum mă puteam bucura că zilele în care cutreieram drumurile aveau să se termine? Că îmi rămâneau doar sâmbetele de petrecut la bunici, că se retrăgeau către oraș nepoții veniți în vacanță și de care mă mai amorezam ușor, că nu mai pierdeam serile pe gard cu gașca de prieteni, că urma o perioadă luuuungă de trezit dimineața și de respectat un anumit program? Nici măcar mormanul  colorat de rechizite nu mă anima, iar dacă păstram ghiozdanul de anul trecut, tristețea era și mai mare. Cât am purtat uniformă a fost bine, dar când i-au luat locul rochiile și pantofii cu toc, eram clar în depresie. De ce? Pentru că ai mei nu aveau bani de din astea și nici nu cred că și-ar fi dorit să mă vadă îmbrăcată astfel la școală. Dar eu aș fi vrut, căci așa sunt copiii. Dacă văd la alții, își doresc și ei. Pentru că nu se putea, alegeam să visez, uneori cu ochii deschiși, că am fustă de blugi, cămașă în pătrățele, rucsac din piele, penar cu Sailor Moon, pantofi cu toc, inele, lanțuri și brățări cu nemiluita. Pe-atunci nu mă costa nimic să-mi imaginez toate astea. Eram o sfrijită iute, cu o groază de planuri în cap. Citește în continuare…

Ganduri

Mi-a spus…

Mi-a spus că-s frumoasă, dar i-am răspuns că sunt cel mult…plăcută.
Mi-a spus că-s deșteaptă, iar eu l-am asigurat că de multe ori o dau grav în bară.
Mi-a spus că-s amuzantă și l-am poftit să mă viziteze în zilele alea în care lacrimile mi se contopesc cu vorbele de jale.
Mi-a spus că-s veselă, însă i-am dezvăluit că până și asta se poate mima.
Mi-a spus că-s amabilă și l-am rugat să nu-mi ceară nimic pentru că nu mă aflu într-o stare „amabilicioasă” și-i posibil să-i demonstrez exact contrariul. Citește în continuare…

Ganduri

O iei la deal și-ajungi acasă

Locul preferat în care mă conectez cu natura? Pentru mine este foarte simplu să vă ofer un răspuns, deoarece nicăieri nu-i mai bine ca acasă, iar acasă nu e apartamentul în care locuiesc, ci casa părintească. Așa departe, la aproximativ 400 de km de București, într-un sat ce pare că se subțiază de la o lună la alta, cu oameni din ce în ce mai puțini, dar cu o vibrație specială, reușesc de fiecare dată să mă încarc, să mă liniștesc, să mă destresez de tot și de toate. Bohotin se numește locul care reprezintă pentru mine acasă.  Știu că timpurile nu mai sunt la fel și că era în care trăim ne grăbește spre alte direcții, însă eu aș renunța oricând la orice destinație exotică pentru a merge la ai mei. De fapt, nu de puține ori am și renunțat. Încă de când te apropii, cariera bătrână  pare că-și ridică o pleoapă și te salută. Pe muchia Șurpei, o căruță cu câțiva gospodari se întoarce spre casă.  Bahna încă mai găzduiește câțiva copii care au lăsat gadget-urile deoparte pentru câteva ore și au ales o partidă de fotbal, cu tălpile desculțe pe iarba deasă. În partea dreaptă, din cimitirul satului, bunicii trecuți în neființă ne veghează drumul. Citește în continuare…

Ganduri

De puține ori știu ce voi scrie când mă așez în fața calculatorului. De obicei simt doar imboldul de a mi-l pune în poală și-apoi las totul să vină normal, firesc. Nu-mi fac scenarii. Sunt sătulă de ele în viața de zi cu zi. Cred că aici sunt cu adevărat cea mai relaxată și mai naturală. Ca prin farmec, teama dispare și mă simt în siguranță. Recunosc că sentimentul acesta îmi place foarte mult. Poate pentru că știu că tot ce-mi tastează degetele îmi aparține…Da, este numai și numai al meu, face parte din mine, din interior, suflet și minte.
Citește în continuare…

Ganduri

Tinicheaua asta nu-mi mai trebuie!

Mi-a picat coroana. S-a rostogolit în hău, dar încă o mai pot zări. Credeam că-s regină. De fapt, eram o slujitoare a propriului orgoliu. Palatul meu încăpea între patru pereți de culoarea migdalei și cu toate astea, îmi părea enorm. Acolo puneam la cale toate bătăliile și tot acolo îmi oblojeam rănile sau îmi sărbătoream victoriile. Târziu am înțeles că luptele le-am avut tot în același loc… Cearșaful verde îmi era câmpul, ușa-scut, tavanul era cerul, fotoliul- loc de reîntregire și de împăcare, fereastra-punte, iar icoana îmi era paznic. M-au protejat punându-mă întotdeauna în spate… Cum ar fi fost oare dacă aș fi avut curaj să stau în față? Citește în continuare…

Ganduri

Iartă-mă de poți!

N-am mai vorbit de mult cu Tine. Te-am ignorat, te-am lăsat să mă aștepți, am încercat chiar să te fentez uneori, deși știam că nimeni nu Te poate înșela vreodată. Am considerat că m-ai uitat la rândul Tău și m-am purtat copilărește, întorcând mereu capul în direcția opusă. Nu ți-am mai vorbit. Am preferat să fiu mută și să-mi pun greutatea minții pe pernă fără să-ți adresez nici măcar un cuvânt. Știam că greșesc, însă nu mă puteam controla. Eram atât de supărată! Dacă m-ar fi întrebat cineva de ce, nu aș fi știut ce răspuns să-i dau. O țineam una și bună în starea asta de neacceptare. Citește în continuare…

Ganduri

Cu timpul de mână

M-am trezit cu piciorul drept… amorțit. Fir-ai tu să fii de bătrânețe! Asta mi-am zis în gând, dar instantaneu mi-a apărut în minte imaginea bunicii care se chinuie să meargă și care refuză bastonul deoarece încă nu poate accepta că nu mai reușește să se deplaseze ca altădată. Rușine să-mi fie! Ăsta a fost gândul următor. Citește în continuare…