Life

Femeie

Femeie, ești obosită. Ai dreptul ăsta, nu te jena! Este de-ajuns cât ai făcut până acum și nu te judecă nimeni dacă îți iei un răgaz și te așezi pe prispă, cu capul sprijinit în palme. Poți ofta adânc sau poți plânge cu sughițuri. N-o să te obrăzească nici copiii, nici soțul, nici… măcar eu. Ai sufletul construit asemenea unui burete. Absorbi cu ușurință apa, dar din păcate, și murdăria. Încerci să n-o bagi prea mult în seamă, însă ea stă pitită și te face să suferi când te aștepți mai puțin. Citește în continuare…

Life

Moșii de iarnă o aveau pe bunica…

Trecea bunica prin troiene în fiecare an, la Moșii de iarnă, să aducă nepoților, zeamă caldă de găină, plăcintă cu nucă, dar și cu brânză sărată de oi, porumb dulce, fiert și câte un bănuț, după cum îi mergea vânzarea la ouă. Toate erau puse în farfurii frumos pictate și alese cu grijă de dânsa, de la piață.  Noi o așteptam cu nerăbdare încă de când se crăpa de ziuă, precum cei trei iezișori din poveste, întrebându-ne dacă nu cumva avea să lipsească în anul acela. Ea nu lipsea…Venea cu trăistuța plină, ajutată de-un ciomag care-o ferea de eventuale căzături ori de vreun câine rămas nelegat. Era tare vitează! În preajma ei nu te temeai nici măcar de strigoii despre care auzisem pe-atunci că ar fi cele mai de temut dihănii. Încă de  cum ajungea, punea olicioara cu borș pe plită și începea împărțeala. Eu, cu ochii la bucățile de carne, parcă abia așteptam să gafeze și să nu-mi pună cea mai bună bucățică. Dacă greșea, se scotea cu rânzica pe care, știa sărmana că doar mie mi-o poate da. În caz contrar, putea citi pe fața mea dezamăgirea, iar figurile de copchil răsfățat ieșeau la înaintare. Mă bosumflam și refuzam să mai comunic…o perioadă. De sufletul Mariei, al lui Culiță și-al străbunicilor pe care nu i-am cunoscut, primeam pomana. Apoi începeam să mâncăm cu poftă, dar ghimonul de fată, în propria-mi persoană, tot cu privirea prin farfuriile celorlalți era. Nu care cumva să nu fie egale porțiile sau să fi primit altul vreo firimitură-n plus. Recunosc că și acum mai fac asta, din obișnuință. Citește în continuare…

Diverse, Life

Tanti Ileană (monolog)

Tanti Ileană, aprinde lumina că mă sufoc! Îmi bate inima asta zburdalnică de simt că-mi iese din piept și-o ia pe dealuri, iar la gât mi s-a încolăcit o dihanie și nu mă lasă să respir. Aprinde măcar o candelă că și-așa cred că mă duc din astă lume! Tanti Ileană, te faci că nu m-auzi? Eu te-am auzit pe matale când gemeai prin somn și strigai că te mănâncă lupii de vie. Te-am trezit și te-am liniștit, tanti Ileană. Ți-am frecat și picioarele cu oțet îndoit cu apă când te-ardea focul pe dinăuntru. Frunze de varză ți-am pus pe obraji când te luptai cu măselele și acum, mă lași să mă chinui? De câte ori nu ți-am adus apă iarna și ți-am săpat drum prin nămeții de doi metri? Lemne ți-am tăiat, tanti Ileană, cu mâinile astea două. Am împărțit cu matale și ultima felie de brânză pusă în saramură. Chiar și ultimele jumări ți le-am adus când mi-ai zis că ai să mori cu gândul la ele. Tanti Ileană, scoală și ajută-mă! Mă taie frigul și mă coase fierbințeala. Îmi clănțăne dinții, îmi crapă ochii și nu mă mai ascultă corpul. Parcă nu-i al meu…
Ce-o fi cu mine, tanti Ileană? Cândva mi-ai spus că sunt cea mai zdravănă femeiușcă pe care ai întâlnit-o, iar matale ai trăit cât pietrele. Unde mi-i puterea acum? La ce mi-a ajutat că am făcut atâta bine dacă nu are cine să-mi aprindă o lumină? Omul meu m-a părăsit și-a mers la cer când Răducu avea doar 4 anișori. M-a lăsat într-o zi de toamnă, când plecase la pădure după lemne. S-a răsturnat cu căruța și asta i-a fost. De-atunci, singură am stat, tanti Ileană, căci alt bărbat nu mi-a mai trebuit. Mi-am crescut copilul cu drag și cu frică. Citește în continuare…

Diverse, Life

La Buna din deal s-au trezit Poveștile bunicuței Alina

Nu costă bani, dar mă face fericită

Am și eu o bucurie, pe lângă alte bucurii cu care mă alintă viața. Primesc mesaje de la oameni mari sau mici, în care îmi spun că mi-au cumpărat cărticelele și-mi mulțumesc pentru starea pe care le-a transmis-o o anumită povestioară.
Eu nu sunt scriitoare, dragii mei. Sunt( cel mult)autoare. Fac această precizare pentru a lămuri pe toată lumea. De fapt, sunt un om căruia îi mai tresare mintea uneori, când se chinuie să adoarmă și nu reușește. Știți voi…Când toată lumea visează, eu sunt trează. Exact ca în noaptea aceasta. M-au năpădit grijile legate de spectacolul de sâmbătă și-mi aleargă replicile prin cap, mai ceva ca un roi de albine.

Vă spuneam că-mi scriu oamenii. Știți? Unii dintre ei nu-mi mai spun Alina, ci bunicuța Alina ori Alinușca. Pentru mine, e terapie pură acest lucru. De fiecare dată, mă încarcă pozitiv și-mi simt interiorul puțin gâdilat. Bine, puțin mai mult. E tare plăcut să știi că ești apreciat! Nici nu vă imaginați cum mă emoționez atunci când primesc poze făcute de persoane cunoscute sau nu,  cu ale mele cărticele, la diferite târguri, prin librării, depozite etc. Mi s-a întâmplat să-mi trimită și poze în care copiii îmi strâng cărticica în brațe. Cele mai frumoase declarații pe acest subiect au fost cele în care mi se mărturisea că în fiecare seară, puiul adoarme după ce i se citește Văcuța Florica. Da, aceasta este una dintre cele mai îndrăgite povestioare. Bineînțeles că au apărut și chestii comice. De exemplu, bunicuțelor li s-a cerut să facă gogoși cu magiun de prune, lapte cu tăiței de casă ori să le spună nepoților, povești nemaiauzite de nimeni. Nu cred că s-au supărat. Până la urmă, asta fac bunicile, pe lângă multe tone de alte lucruri. Citește în continuare…

Life

La final și în același timp, la început…

Când ai nevoie de final pentru carte, dar îl tot amâni pentru că știi că e dureros și nu ai starea necesară încărcăturii unui asemenea moment. Cu toate astea, îți faci curaj și pornești discuția. Lacrimile de la capătul firului ajung și la tine, iar atunci când afli cum tata și-a recunoscut fratele dezgropat după flaneaua verde și după pletele rămase neputrezite, nu-ți mai trebuie supă cremă de ciuperci de la Ikea, nici ceasul acela scump, nici vacanță la Monaco, nici bucătărie de mii de euro, nici altă pereche de pantofi cu toc, nici măcar un fir de ață… Vrei doar să plângi până scoți tot ca să poți continua.
Azi am încheiat Jurnalul lui Culiță și nu știu de ce, nu mă pot opri din plâns… Sunt împăcată că am reușit să termin, dar nu pot nega că mi-aș fi dorit să fi fost altfel…Și-aș mai vrea din tot sufletul să-mi strâng tatăl în brațe acum. Păstrez îmbrățișarea încă puțin însă…Cică lacrimile eliberează.

Citește în continuare…

Life

Botul de rață, extensiile până la genunchi și alte artificii

Nu știu exact cum ar trebui să încep… Sunt sătulă de ce observ și am nivelul de toleranță scăzut. Ca să fiu mai precisă, este la limită. Nu mai pot! Văd și citesc multe și nu-mi explic de ce aleg fetele să se urâțească încă de la vârsta la care multe dintre noi încă ne jucam cu păpușile. Mie îmi este rușine când, de fapt, ar trebui să le fie lor. Oare nu-și dau seama că imaginea pe care aleg să o distribuie urlă a disponibilitate pentru aproape orice? Că aia nu e frumusețe? Nici măcar nu e amuzant. Este alarmant!
Botul de rață. Păi au văzut ce fel de femei îl practică? Dacă ele apar la TV, asta nu înseamnă că sunt un model pentru cei care privesc. Sau poate că Loredana  reprezintă modelul lor în viață. Nu știu…
Machiajul strident și grosolan ce acoperă o piele de copil care va fi bombardată din acest motiv cu tot felul de iritații. Sunt convinsă că demachierea ori nu se face deloc, ori dacă se face, nu se face cum trebuie. Am văzut fete cărora, dacă le puneai un polonic pe față, se lipea instant și nu pentru că aveau cine știe ce puteri paranormale, ci pentru că fondul de ten era ca la…fără număr. Sprâncene smulse și înlocuite cu tatuaj. Negre ca dracul gol. Citește în continuare…

Ganduri, Life

Tu aștepți începutul de an școlar?

Tu aștepți începutul de an școlar?

Voi fi sinceră și voi recunoaște că din postura de elev, nu am așteptat niciodată cu nerăbdare începutul de an școlar. Cum mă puteam bucura că zilele în care cutreieram drumurile aveau să se termine? Că îmi rămâneau doar sâmbetele de petrecut la bunici, că se retrăgeau către oraș nepoții veniți în vacanță și de care mă mai amorezam ușor, că nu mai pierdeam serile pe gard cu gașca de prieteni, că urma o perioadă luuuungă de trezit dimineața și de respectat un anumit program? Nici măcar mormanul  colorat de rechizite nu mă anima, iar dacă păstram ghiozdanul de anul trecut, tristețea era și mai mare. Cât am purtat uniformă a fost bine, dar când i-au luat locul rochiile și pantofii cu toc, eram clar în depresie. De ce? Pentru că ai mei nu aveau bani de din astea și nici nu cred că și-ar fi dorit să mă vadă îmbrăcată astfel la școală. Dar eu aș fi vrut, căci așa sunt copiii. Dacă văd la alții, își doresc și ei. Pentru că nu se putea, alegeam să visez, uneori cu ochii deschiși, că am fustă de blugi, cămașă în pătrățele, rucsac din piele, penar cu Sailor Moon, pantofi cu toc, inele, lanțuri și brățări cu nemiluita. Pe-atunci nu mă costa nimic să-mi imaginez toate astea. Eram o sfrijită iute, cu o groază de planuri în cap. Citește în continuare…