Povești

Povestea lui Ionuț (fragment)

Două zile până la Crăciun

L-am zărit plângând pe prima treaptă a scării de la magazinul de jucării „Pitulici”. Deși ningea, nu avea căciuliță, mănuși sau fular. Doar o jachetă mult prea mare, o pereche de pantaloni cam scurți și niște adidași fără șireturi. Părul șaten îi acoperea urechile care, la momentul respectiv, mi s-au părut mult prea alungite. Parcă era un mic elf. Ochișorii inundați de lacrimi s-au speriat când m-am apropiat și l-am întrebat:
– Cum te cheamă, puișor?
M-a privit cu o durere de-am simțit că vreau să mă ascund și să plâng până când mă voi evapora.
– Ionuț. Mă cheamă Ionuț.
– Și de-al cui ești tu, Ionuț?
Și-a  înghițit cu zgomot lacrimile care i-au pătruns colțul gurii și cu toată puterea de care era în stare un copil de nouă ani, mi-a spus:
– Nu sunt al nimănui. Sunt singur.

Fără să-mi dau seama, m-am trezit strângându-l pe Ionuț atât de tare în brațe, încât aveam impresia că este cineva pe care l-am așteptat toată viața și de al cărui dor m-am perpelit ani la rândul. El nu a ripostat deloc. S-a făcut și mai mic la pieptu-mi și a închis ochii. Părea că visează și e fericit. Mânuțele i le-am încălzit, dar îmi doream să-i încălzesc și toată disperarea de pe chip. Citește în continuare…