Diverse

Socializare si Internalizare

Personalitatea umană se construieşte prin interacţiune cu alţii, începând cu copilăria şi continuând întreaga viaţă. Procesul de socializare desemnează natura socială a dezvoltării umane, cu particularităţile determinate de experienţele fiecărui individ. Prin socializare se nasc similitudini, ca şi diferenţieri între membrii unei comunităţi sau unui grup; individul îşi modifică continuu conduita, pentru a răspunde aşteptărilor celorlalţi, pentru a se articula unor convenţii sociale.

Acest proces de achiziţii şi adaptare permanentă, de integrare progresivă şi de interiorizare a normelor şi valorilor morale şi culturale poartă numele de socializare. Specificul său este faptul că, prin învăţare socială, indivizii experimentează modele acţionale şi structuri cognitive: stiluri de exprimare, scopuri, credinţe, teorii, valori, atitudini ce-i permit să funcţioneze din ce în ce mai articulat la relaţiile interpersonale şi sociale, în relaţiile intragrup şi intergrup, în statusuri publice (J.-L. Beauvois, N. Dubois, 1999).
Socializarea presupune deci, în primul rând, învăţarea, prin interacţiune cu alţii, a unor modele de conduită socială, a unor cunoştinţe comune sau a unor norme, reguli, cutume, rituri vehiculate într-o societate. Efectul nu ar trebui să fie standardizarea comportamentelor, deşi acest lucru este posibil, ci diferenţierea în funcţie de diversele forme de influenţă primite şi de capacităţile şi particularităţile individului de a prelucra informaţiile.
Socializarea poate fi abordată din perspectivă pedagogică (ca învăţarea în vederea unei inserţii sociale favorabile), etnologică (ca încorporarea a unor modele de gândire şi acţiune, ca transmiterea de cunoştinţe), antropologică (oferirea de modele culturale, abilităţi, atitudini şi motivaţii) sau psihologică (dezvoltarea personalităţii prin interacţiunea cu mediul social).
În psihologia socială conceptul are o conotaţie complexă, depăşindu-se ideea presiunii unidirecţionale a mediului social asupra copilului şi/sau adolescentului. Modelului tradiţional, bazat pe ipoteza controlului extern şi al schimbării determinate din exterior, i se substituie modelul reciprocităţii (Schaffer, 1984), al interacţiunii individului cu mediul său. Socializarea este un mod de existenţă umană şi se exprimă prin trei nevoi fundamentale: a) nevoia de includere (comunicare, contact); b) nevoia de control care dă individului siguranţa că a interiorizat normele sociale dezirabile ce-i vor permite să ajungă la autonomie şi c) nevoia de afecţiune, de ataşament. Socializarea implică deci reciprocitate, contract, inserare într-un grup. Individul nu doar suportă, ci şi răspunde, explorează, îşi construieşte propria conduită.
O varietate particulară a procesului de socializare este internalizarea (sau interiorizarea). Grusec şi Goodnow (1994) definesc internalizarea ca faptul de „a lua cunoştinţă de valorile şi atitudinile societăţii într-un mod în care un comportament acceptabil să fie motivat nu prin anticiparea consecinţelor, ci prin factori intrinseci sau externi”. Conceptul de internalizare reuneşte deci procese motivaţionale, cognitive şi sociocognitive prin care o exigenţă socială externă, o valoare sau o normă externă devine exigenţă internă pentru persoană. Specific acestui proces este că conformarea la exigenţele externe găsesc o disponibilitate internă, sancţiunile pozitive sau negative nu sunt exercitate de către mediul social, ci sunt „autodistribuite” de către persoana însăşi.
Procesul de internalizare – cred Beauvois şi Dubois – trebuie abordat într-o altă manieră decât cel de socializare:
• individul (un copil, de exemplu) poate fi perfect socializat în registru comportamental fără să fi internalizat valorile pe care le implică acel registru. El se poate supune unor exigenţe externe, dar această supunere e doar de complezenţă, exterioară, fără o susţinere internă, fără adeziune afectivă;
• registrele comportamentale sunt fapte de conduită şi de abstinenţă, distribuind obligaţii şi interdicţii. Internalizarea stabileşte ceea ce trebuie să faci şi ceea ce nu e bine să faci. Putem deci identifica internalizarea unor norme de abstinenţă sau de interdicţii;
• internalizarea stabileşte niveluri de exigenţă şi valori morale, de conduită altruistă sau prosociale (de a dărui, ajuta, a arăta bunăvoinţa) opuse comportamentelor agresive. Aceste registre ale intervenţiei psihosociale au, practic, dar şi teoretic, un câmp nelimitat de aplicaţie. Modelele de intervenţie se învaţă în familie, fac parte din patrimoniul cultural al familiei, grupului, comunităţii. Sunt valori acţionale care se transmit şi se încorporează încă de la copilărie, menţinându-se, prin exerciţii şi practică socială, întreaga viaţă.

G. este un copil de 14 ani care are nevoie de atentie deosebita din partea parintilor, tocmai pentru ca se afla la varsta marilor intrebari, in care copilului nu-i mai place sa fie numit copil, are anumite pretentii si asteptari de la cei din jur, dar si de la sine.
Gradul sau de independenta a crescut foarte mult si incepe sa repereze care-i sunt limitele sub raportul potentialului sau. Este important sa stie care-i sunt responsabilitatile (sa isi faca temele, sa mentina ordinea, sa isi organizeze timpul –mai ales timpul liber!) si sa fie sustinut in demersul sau de a-si asuma cat mai multe responsabilitati. Ignorarea abilitatilor sale de catre adult, duce la reducerea gradului de voluntariat, de initiativa din partea copilului si ii reduce sansele experimentarii unor noi situatii care ii consolideaza increderea in sine.
Are nevoie de sustinere si indrumare in activitatea scolara, fiind intr-un proces masiv de achizitii in plan cognitiv si psiho-social. Cerintele din partea cadrelor didactice pot fi multiple si extrem de diverse, copilului fiindu-i dificil sa si le organizeze in functie de capacitatile sale. De aceea, relatia cu adultul de referinta este foarte importanta. Insa relatia trebuie sa fie de incredere, copilul netrebuind sa se simta contrans in vreun fel. Programul copilului trebuie sa fie individualizat si trebuie stabilit de comun acord cu acesta. Daca asteptarile adultului depasesc posibilitatile si dorintele copilului, este posibil sa obtinem din partea copilului reactii de respingere, esec in realizarea sarcinilor si, implicit, devalorizarea copilului. Trebuie sa admitem ca un copil este o individualitate, ca unii copii au dezvoltate anumite competente si abilitati si ca, la nivel intelectual, exista diverse orientari catre stiinte tehnice si exacte, stiinte umaniste sau catre manualitati, arte, sporturi. In asteptarile pe care le avem de la copii trebuie sa tinem cont si de maximum de potential individual fiecarui copil. De asemenea, trebuie sa incercam tot posibilul sa orientam copilul spre placerea de invata, de a cunoaste si nu catre nota sau calificativ. Daca exista o nepotrivire intre toate acestea, se poate produce o devalorizare a copilului, o scadere a increderii in sine si, implicit, abandonul scolar simbolic (rezultate scolare mai scazute decat potentialul copilului) sau efectiv (refuzul de a frecventa cursurile scolare). Acelasi poate fi rezultatul in contextul in care copilul traieste o seama de evenimente cu potential abuziv (relatie deficitara cu unul dintre profesori sau un coleg, alti adulti sau copii care isi petrec timpul in curstea scolii, de ex). Daca adultul are o atitudine orientata exclusiv pe rezultatul scolar, este posibil sa nu observe si nici sa nu-i ofere ocazia copilului sa vorbeasca despre situatiile acestea, permanetizand starea abuziva in care se afla copilul.
O importanta deosebita in viata copilului o are dezvoltarea fizica, mai ales dezvoltarea sexuala. Implicatiile sunt determinante atat in plan fizic, cognitiv cat si in plan psiho-social. Copilul trebuie sa aiba acces la informatii si la un adult care sa discute cu el despre problematica sexualitatii, sub toate aspectele sale. Daca nu detine aceste informatii si nici nu are cu cine impartasi experientele pe care le traieste in aceasta perioada a transformarilor (cresterea sanilor, pilozitatea, menstra, erectia), copiii se vor orienta catre alte persoane care ii vor oferi raspunsuri la intrebarile sale. Riscul este acela ca informatiile obtinute de copil sa nu fie cele corecte si nici modul de obtinere a acestora sa nu fie tocmai adecvate pentru copil (intra in relatii de tip afectiv cu alti copii mai mari ca varsta sau chiar cu adulti).
In contextul in care copilul primeste raspunsurile de la adultul de referinta, relatia se consolideaza si copilul va apela la acesta ori de cate ori se va simti in situatie de vulnerabilitate.
De asemenea, in aceasta perioada, copilul este usor vulnerabil si sensibil la orice remarca vis-a-vis de aspectul sau. De aceea, orice comentariu referitor la aspectul sau fizic este bine sa fie evitat si discutat doar la initiativa copilului si in termenii de normalitate. Datorita schimbarilor fizice, a cresterii gradului de activitate fizica si a reactiilor pe care cei din jur le au, pot aparea o serie de tulburari de alimentatie, cu urmari foarte grave in plan fizic si psihic: poate incepe refuzul alimentar sau alimentarea necontrolata.
G. se afla de fapt intr-un avansat proces de invatare de modele, valori, cunostinte, roluri. El dezvolta modele de comportament cum ar fi supunerea, agresiunea sau competitivitatea.Astfel, el interiorizeaza modul de functionare a sistemului social, maniera de a percepe lumea si de a o interpreta. Consider ca, comportamentul lui G. este pus mai mult sub lumina internalizarii tocmai datorita varstei lui.

Share on Facebook0Tweet about this on TwitterShare on Google+0Share on LinkedIn0

2 Comments

  1. TAMARA

    Ma bucur ,nespus ,sa vad firul de iarba verde crescand si multuimesc Cerului pt. maretia creatiei. …si tu faci parte din ea.

Comments are closed.