Diverse, Life

La Buna din deal s-au trezit Poveștile bunicuței Alina

Nu costă bani, dar mă face fericită

Am și eu o bucurie, pe lângă alte bucurii cu care mă alintă viața. Primesc mesaje de la oameni mari sau mici, în care îmi spun că mi-au cumpărat cărticelele și-mi mulțumesc pentru starea pe care le-a transmis-o o anumită povestioară.
Eu nu sunt scriitoare, dragii mei. Sunt( cel mult)autoare. Fac această precizare pentru a lămuri pe toată lumea. De fapt, sunt un om căruia îi mai tresare mintea uneori, când se chinuie să adoarmă și nu reușește. Știți voi…Când toată lumea visează, eu sunt trează. Exact ca în noaptea aceasta. M-au năpădit grijile legate de spectacolul de sâmbătă și-mi aleargă replicile prin cap, mai ceva ca un roi de albine.

Vă spuneam că-mi scriu oamenii. Știți? Unii dintre ei nu-mi mai spun Alina, ci bunicuța Alina ori Alinușca. Pentru mine, e terapie pură acest lucru. De fiecare dată, mă încarcă pozitiv și-mi simt interiorul puțin gâdilat. Bine, puțin mai mult. E tare plăcut să știi că ești apreciat! Nici nu vă imaginați cum mă emoționez atunci când primesc poze făcute de persoane cunoscute sau nu,  cu ale mele cărticele, la diferite târguri, prin librării, depozite etc. Mi s-a întâmplat să-mi trimită și poze în care copiii îmi strâng cărticica în brațe. Cele mai frumoase declarații pe acest subiect au fost cele în care mi se mărturisea că în fiecare seară, puiul adoarme după ce i se citește Văcuța Florica. Da, aceasta este una dintre cele mai îndrăgite povestioare. Bineînțeles că au apărut și chestii comice. De exemplu, bunicuțelor li s-a cerut să facă gogoși cu magiun de prune, lapte cu tăiței de casă ori să le spună nepoților, povești nemaiauzite de nimeni. Nu cred că s-au supărat. Până la urmă, asta fac bunicile, pe lângă multe tone de alte lucruri.

Buna din deal

Bunicuța Alina este așa cum eu îmi doresc să fiu peste ani și ani: caldă, bună, simplă.  Modelul meu îl reprezintă cele două bunici, pictorițe de copilărie fericită, alături de care am trăit cea mai frumoasă perioadă din existența-mi pe acest pământ, însă momentul meu de inspirație (de trezire) s-a petrecut la…Buna din deal. Am cunoscut-o acum două veri, în Poienile Izei, Maramureș. O mână de femeie vrednică, inimoasă. Deși depășise 80 de ani, Buna mergea ziua la adunat fân, cot la cot cu cei mai tineri decât ea. Seara se retrăgea la căsuța ei din deal, chiar dacă, la poalele acestuia, copiii și nepoții aveau o pensiune superbă, unde se oferiseră de atâtea ori să o aibă alături. Buna spunea că ei îi este bine acolo, unde a trăit alături de soțul ei, unde și-a crescut copiii și unde își dorește să închidă ochii când Dumnezeu va hotărî că e timpul.
Ne-a primit în intimitatea sa cu o bucurie de nedescris. Am avut senzația că îi râd vorbele și că i-am făcut o mare surpriză. A lăsat copiii să se urce pe pat și să-i hârmuiască lucrurile așezate cu grijă, a băut cu noi un pahar de horincă și ne-a povestit de-ale vieții. Țin minte că atunci când a fost întrebată dacă nu îi este frică iarna să urce dealul (asta pentru că ne-a zis că încă mai participă la șezătoare și că lupii mai dau târcoale), Buna a răspuns că ea nu merge singură prin troiene, ci cu Dumnezeu alături. Am lăcrimat, împreună cu Clara, de-au zis ai noștri băieți că horinca ne-a desfundat ochii. De fapt, nu prea aveai cum să rămâi indiferent și să nu te simți mic și slab prin comparație cu dânsa. Am plecat de la Buna uitându-ne mereu în urmă și suspinând. Ea a stat în marginea curții până am ajuns în vale, la Maria (soția nepotului Bunei). Și ce credeți? A doua zi, dis de dimineață, cine era în față, la biserică? Buna noastră Buna. Ne-a pupat după slujbă și ne-a însoțit până la o anumită stradă, căci, după cum chiar ea s-a exprimat, mergea în vizită la o prietenă. Nu v-am spus de alintul ei. Zicea „Duțili- Mămuțili” sau așa am înțeles și reținut. Ideea e că atunci când rostea asta, te încălzeai instant, ți se înmuiau genunchii și-ți venea să-i săruți obrajii arși de soare și brăzdați de riduri prin care au curs multe lacrimi. Buna avea nenumărate povești de spus și-mi pare rău că nu am făcut cumva să i le pot asculta. Dacă suntem sănătoși, ne-om revedea măcar la anul și-om sta din nou, în căsuța din deal, alături de Buna și-atunci îi voi mulțumi pentru tot ce-a sădit și udat în sufletul meu, în momentul în care am întâlnit-o.

Când dorul iarăși mă apasă,
Îmi iau bilet și fug acasă…

De multă vreme îmi doresc să vă povestesc despre mâna aceasta de om. Cred că acum a fost scris să o fac, în prag de sărbători, când tânjesc după serile de Ajun în care îmi colindam bunicii, după nopțile în care le rămâneam musafir cu pretenții . Spun asta pentru că stabileam de dinainte ce să-mi pregătească de mâncare și nu adormeam fără cel puțin două povești și-o mângâiere prelungită pe picioare… Cel mai mult îmi lipsește o anumită lumină pe care o descopeream doar în casa lor. Poate de asta nu suport luminile stinse în casă. Mama și tata s-au obișnuit deja ca atunci când merg acasă să le aprind toate becurile și să nu-i las să se culce în același timp cu găinile.

Vin sărbătorile, iar pașii mei deja și-au făcut traseul. Așa cum e țara asta, înjurată și spurcată de atâția, furată și batjocorită, trădată și vândută, aici e acasă pentru mine și-aici mi-i sufletul împăcat… Judecați-mă și pentru asta!

Se duc bătrânii noștri,
Se duc tăcuți la stele.
Ne lasă cu-amintirea,
Dar și cu doruri grele…

Să le mai trecem pragul
Cât încă-i mai avem,
Căci va veni o vreme
Când n-o să mai putem…

 

Share on Facebook83Tweet about this on TwitterShare on Google+0Share on LinkedIn0

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *