Diverse, Life

Tanti Ileană (monolog)

Tanti Ileană, aprinde lumina că mă sufoc! Îmi bate inima asta zburdalnică de simt că-mi iese din piept și-o ia pe dealuri, iar la gât mi s-a încolăcit o dihanie și nu mă lasă să respir. Aprinde măcar o candelă că și-așa cred că mă duc din astă lume! Tanti Ileană, te faci că nu m-auzi? Eu te-am auzit pe matale când gemeai prin somn și strigai că te mănâncă lupii de vie. Te-am trezit și te-am liniștit, tanti Ileană. Ți-am frecat și picioarele cu oțet îndoit cu apă când te-ardea focul pe dinăuntru. Frunze de varză ți-am pus pe obraji când te luptai cu măselele și acum, mă lași să mă chinui? De câte ori nu ți-am adus apă iarna și ți-am săpat drum prin nămeții de doi metri? Lemne ți-am tăiat, tanti Ileană, cu mâinile astea două. Am împărțit cu matale și ultima felie de brânză pusă în saramură. Chiar și ultimele jumări ți le-am adus când mi-ai zis că ai să mori cu gândul la ele. Tanti Ileană, scoală și ajută-mă! Mă taie frigul și mă coase fierbințeala. Îmi clănțăne dinții, îmi crapă ochii și nu mă mai ascultă corpul. Parcă nu-i al meu…
Ce-o fi cu mine, tanti Ileană? Cândva mi-ai spus că sunt cea mai zdravănă femeiușcă pe care ai întâlnit-o, iar matale ai trăit cât pietrele. Unde mi-i puterea acum? La ce mi-a ajutat că am făcut atâta bine dacă nu are cine să-mi aprindă o lumină? Omul meu m-a părăsit și-a mers la cer când Răducu avea doar 4 anișori. M-a lăsat într-o zi de toamnă, când plecase la pădure după lemne. S-a răsturnat cu căruța și asta i-a fost. De-atunci, singură am stat, tanti Ileană, căci alt bărbat nu mi-a mai trebuit. Mi-am crescut copilul cu drag și cu frică. La douăzeci de ani s-a dus să-și facă un rost în lume. Nu l-am oprit, chiar dacă mi-a ars sufletul de-am crezut că am să mă sting într-o zi, două. A venit la mine în fiecare an, la Moșii de iarnă, dar de când i-a intrat copilul la facultate, nu mai dă pe-acasă. Are multe de plătit, săracul, iar drumul până aici costă bani… Eu nu mă supăr, tanti Ileană că doar e copilul meu și știu ce înseamnă. Vino și-mi aprinde un colț de lumânare să nu mă găsească nelalocul meu băiatul! În lada recamierului din odaia mare ai haine curate cu care să mă îmbraci. Tot acolo găsești prosoape și baticuri de pus la podoabe. Să le scoți la aer înainte și să le lași să le zvânteze gerul oleacă. Să nu zică femeile din sat că n-am fost gospodină.
Tanti Ileană, avere n-am, dar din pensioara mea am reușit să strâng cât trebuie pentru popă, dascăl, gropniceri și pomană. Vezi că i-am dus la țața Lilica lu’ Vasile Podaru. Mi-a fost teamă să țin banii în casă c-am mai auzit și eu destule, chiar dacă televizor n-am avut. Ziua am trebăluit, iar noaptea, când n-aveam somn, mă rugam cu voce tare pentru toată lumea. Și pentru matale m-am rugat ca să fii sănătoasă, să nu te mai doară piciorul acela beteag. Mai ții minte când te-am găsit căzută după casă și te-am îngrijit aproape o lună? Aveai mâinile degerate, tanti Ileană. N-am crezut c-ai să mai poți mânui suveicile la războiul de țesut vreodată. Uite că te-a învrednicit Dumnezeu și te-ai însănătoșit. Acum sunt eu căzută și nu m-aude nimeni, căci parcă ceva îmi înghite vorbele și-mi lasă doar gândurile. Dihania de la gât crește și mă stoarce ca pe-o cârpă.
Mă duc, tanti Ileană, dar nu-mi pare rău decât c-o să mă sfârșesc în întuneric! Să ai grijă de Haiduc! L-am dezlegat în seara asta c-au trecut niște căldărari pe uliță și m-au întrebat dacă n-am nuci să dau la schimb pe un ceaunel. Le-am zis că eu am unul mai bătrân decât Ilie Vrânceanu și că m-am obișnuit cu dânsul. Când se mai sparge, îl duc la bădia Ion de mi-l nituiește. Si-apoi, cât mănânc eu, tanti Ileană?
Așa-i că nu vii? Să nu fii mâhnită când mă vei găsi. Plec pe-ntuneric, dar cu lumină în suflet. N-am fost om rău și Dumnezeu o să aibă grijă de mine. Lui Răducu să-i spui că-l pupă mama și să caute în sertarul de la vitrina din cerdac. I-am lăsat o amintire…

Share on Facebook149Tweet about this on TwitterShare on Google+0Share on LinkedIn0

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *