Ganduri

Bunicii-bucuria nepotilor!

Astazi imi este dor de bunicii mei…de bunicii pe care nu-i mai am…fizic…pentru ca in suflet, o sa-i port toata viata! Si tot astazi ma gandesc la tatal meu si la cat de greu probabil ii este fara parinti si fara frati(toti ai lui au plecat Sus, mai devreme sau mai tarziu, dupa dorinta Lui Dumnezeu).
Bunicul meu a fost un om altfel. Pentru lumea din jur, sever, iute la manie, neiertator, insa pentru mine era bunicul, tatal tatalui meu. Imi vorbea frumos, ma alinta, ma lasa sa stau pe umerii lui si sa-l bat cu palmele pe chelie. Nu m-a certat niciodata desi, boacane am facut destule. Imi amintesc rasul lui si-acum. Nu ne vizita des la noi acasa, insa de cate ori venea, il simteam mandru si multumit. Pe mama o iubea si o respecta mult.Stiu ca m-am aflat printre nepotii lui preferati, alaturi de Nicoleta, chiar daca nu a spus asta niciodata. Nu a apucat sa ma vada invatatoare, nici mireasa(isi dorea lucrul acesta foarte mult).Cu bunica nu se purta tocmai frumos. O mai certa, asa, ca la tara, dar niciodata de fata cu mine! Ooooofff….bunicuta mea!!! Ma incearca lacrimile de cate ori ma gandesc la ea…si-asa imi vine sa ma cert singura pentru momentele in care am suparat-o cu prostiile mele de copil orgolios, inzestrat fix cu caracterul bunicului. N-o sa uit niciodata mirosul ciorbei facuta de ea, outul moale pe care-l mancam cu coada furculitei(doar la ea mancam ou moale , iar de cand nu mai e…nu pot sa-l suport), funditele din aluat de paine, ceaiul de menta, jumarile, vinul cu floare din butoiul gri din plastic, varza murata in cada de vin, tuica indulcita cu zahar, puiul taiat in zi de sambata si facut la gratar…multe si frumoase lucruri.
De asemenea, nu cred ca voi putea uita vreodata povestile bunicii: cu fata care a inghitit un pui de sarpe ascuns intr-o ceapa, cu baiatul care s-a casatorit cu sora sa, cu ursul din padurea fermecata…Adormea saraca spunandu-mi-le, iar eu o param bunicului care striga din camera alaturata: ” Didina, termina povestea fetei!” Si bunica o lua de la capat…blanda, obosita, iertatoare. Tare s-a mai chinuit sa ma invete sa torc si sa impletesc…nimic…un ochi pe fata, unul pe dos…grea treaba, nepriceputa nepoata!
In iernile geroase, isi lua toiagul si pornea prin omatul cat casa pana la noi, cei 3 nepoti, cu o oala plina cu porumb dulce. Si ne strangeam in jurul ei cu castronasele si cu o pofta de nestavilit.
Tare imi este dor de ei…Nu au avut o viata usoara…Sa pierzi doi copii aflati in floarea varstei si sa mai ramai om dupa o asemenea tragedie e lucru mare. Culita si Maria…i-am cunoscut doar din pozele pe care le pastrau cu durere, inramate pe perete. Nu vorbeau despre ei niciodata. Doar pe bunica o mai gaseam plangand,ascunsa in camera de curat… si-atunci imi mai povestea cate ceva.
Bunicii mei dragi!!! Va pastrez in suflet si-n gand ca pe un lucru pe care nimeni, vreodata, n-o sa mi-l poata lua. Va iubesc in continuare, acum cu maturitate, fara pretentii, fara dorinte, fara absurditati. Oriunde sunteti, sper ca nu mai suferiti…
Cu dor nemarginit, Alinuta…

Share on Facebook0Tweet about this on TwitterShare on Google+0Share on LinkedIn0

One Comment

  1. Maria

    Pentru mine notiunea de „bunici” este una aproape abstracta. Spun „aproape” pentru ca da, stiu, ei au existat, i-au cunoscut fratii mei mai mari, ca daca nu, spuneam abstracta din prima pentru ca eu nu am avut aceasta bucurie de a prinde nici macar unul din cei patru bunici ai mei. Toti s-au prapadit de tineri, lasandu-mi parintii orfani asa cum, din pacate, sunt si eu acum (Doamne, cat de urat suna „orfan”).
    Totusi, din ce mi-au povestit parintii, am reusit sa construiesc imagini in mintea mea cu bunicii si sa imi imaginez cum ar fi fost daca…. Am auzit ca bunicii sunt buni, darnici, iubitori, frumosi, mandri, ca spun povesti frumoase, ca isi lasa nepotii sa faca toate nazbatiile taxate de parinti, ca locuiesc intr-o casuta ca-n povesti, ca iarta mult si plang des. Asa trebuie sa fi fost si bunicii mei! Negresit! Mi-am imaginat mult timp cum mi-ar fi ascultat bunicul poeziile invatate la gradinit; cum l-as fi tras de barba alba asa, ca-n basme, sa vad daca e reala sau nu; cum as fi savurat placintele bunicii; cum i-as fi incurcat itele la tesut; cum i-as fi tinut ligheanul la framantat cozonaci; cum i-as fi terminat cu pofta borsul atat de bun din oala afumata; cum as fi rontait din gutuile coapte in rola si cum as fi mancat placinta cu varza care, din ce am auzit, era specialitatea ei. Da, am trait toate aceste lucruri! Sigur ca da! In imaginatia mea totul s-a petrecut aievea! Daca nu as fi „om mare” („functie” din care zau c-as demisiona acum!) as spune ca le-am trait pe toate.
    Probabil parintilor mei le-a fost prea dor de parintii lor si au decis sa se mute „acolo” pentru a se simti iarasi copii. Partea mai rea este ca noua, celor ramasi aici, in aceasta lumea care nu stiu, zau, daca-i mai buna, ne este un dor nestavilit de toti la un loc, de ei, cei din seva carora ne tragem. Insa stiu ca va fi o zi, una binecuvantata, in care ne vom revedea.
    Sa ne traiti acol-n cerurii, scumpii nostri!

Comments are closed.