Ganduri

Cum va fi mâine?

Toată săptămâna trecută m-am frământat gândindu-mă dacă am ceva de scris cu privire la anul 2016. Câte lucruri bune mi s-au întâmplat și câte rele? Ce reușite am avut și mai ales, de câte ori am dat-o în bară? Ei bine, nu am nimic de comentat pentru că așa cum a fost,așa s-a dus. Am umplut ceva bălți cu lacrimi, m-am simțit împinsă spre prăpastie, am scos ceva cuțite din spate și-am încasat destule vorbe goale și viclene. Dar ce credeți? Sunt la fel cum m-am descris acum câțiva ani: un zâmbet și-atât.
Sunt pe zi ce trece tot mai convinsă că omul este direct răspunzător de fericirea sau de nefericirea celorlalți oameni. Mama mea mi-a spus acum ceva timp că păcat mare e atunci când lacrimile unui om sunt provocate de tine. Nu mă refer aici la cele de fericire. Sunt convinsă că m-ati înțeles.
Acum 10 minute, am aflat că Lăcrămioara, fetița din salonul 702 de la Oncologie, a murit…Citeam gândurile cuiva care s-a rugat a treia oară în viață când a cunoscut-o și care acum, o făcea pentru a patra oară, cerându-i Lui Dumnezeu să o primească în casa Lui, dar să facă în așa fel încât, când va ajunge, să aibă părul lung pentru că asta își dorea cel mai mult… Nu mai am dorințe în momentul de față. Consider că erau niște prostii care îmi alimentau orgoliul și care mă făceau un om urâcios.
Ieri am stat și m-am uitat în oglindă minute în șir. La ce? La mine. La ochii mei obosiți, la buzele veșnic deshidratate și la firul alb din creștet. L-am privit îndelung, i-am vorbit “de bine” și i-am urat să nu râmână singur, dar nici să facă o ciurdă de copii. 🙂
Astăzi credeam că voi epata de bucuria primei zăpezi, dar nu a fost așa… Parcă presimțeam că s-a deschis cerul pentru Lăcrămioara… Aș vrea să nu plâng. Nu reușesc. Mintea mea zboară aiurea și-și face tot felul de scenarii…deloc vesele.
Mâine… Cum va fi mâine?

Share on Facebook11Tweet about this on TwitterShare on Google+0Share on LinkedIn0