Ganduri

Din bucătărie

Stă în natura noastră, a femeilor, să gătim. Unele o fac la nivel superior, altele nu chiar.
Eu…gătesc din plăcere, dar și pentru că sunt o mâncăcioasă. Emisiunile culinare îmi provoacă foame instant. Pentru a fi cât de cât organizată, voi începe, evident, cu începutul.
Primele mele încercări s-au petrecut pe la vreo 10 anișori. Îmi amintesc cum eram fascinată de „hăbucirea” (ciopârțitul) puilor/ găinilor. Atât mama, cât și bunica îmi explicau de fiecare dată cum se îndepărtează mai întâi pulpele (țopurile) și aripile, ca mai apoi să se despice pieptul de restul corpului. Până la această etapă, scăpam pasărea de pene, o pârleam bine la foc și-apoi o frecam apăsat cu făină de porumb (mălai). Încă de pe atunci știam că îmi va plăcea să gatesc. Cu frica începătorului, am trecut la asimilarea informațiilor despre nelipsitele sarmale. Niciodată nu am avut răbdarea mătușilor mele care le făceau și încă le fac extrem de micuțe și egale. Ale mele sunt mari, inegale, dar foarte gustoase(așa mi se spune). Primele mele sarmale au „fiert” fără apă și vă dați voi seama cam ce a ieșit. „Cum? Trebuia și apă?” :-))))
Apoi, îmi amintesc că găteam când mama era bolnavă. Ea îmi spunea ce și cum să fac, iar eu aplicam întocmai. Îmi ieșea de fiecare dată. La fel făceam și când aveam oameni la câmp. Mama îmi lăsa bilețel cu rețeta și eu…rezolvam cum puteam. :-))))
Ciorbele nu au fost și încă nu sunt punctul meu forte. Acre le fac. Pe toate.
Până la 23 de ani m-am jucat. După, treaba a devenit serioasă. Eram soție și nu mai era de glumă. Nu pentru că mi-ar fi spus ceva Răzu, ci pentru că eu aveam mari așteptări de la mine. Cu mama la telefon, am trecut la treabă. „Cum fac puiul cu smântână? Pun leuștean la sarmale? Câtă sare să pun la varză? Cum dreg maioneza? De ce mi-au ieșit fasolele amare? De ce nu mi-a crescut checul?De ce nu mi se murează gogonelele? Au trecut deja 2 luni… Mi-a fermentat zarzavatul. De ce? De ce? De ce?”. Mama a avut mereu un răspuns. Când eram acasă, mâncarea ei nu mi se părea formidabilă, dar după ce m-am îndepărtat, gustul acela nu l-am mai găsit niciunde și-am tânjit după el mereu. Și mai am un dor. Să mă pună cineva la masă.:-)))) Pentru noi, cele care gătim zilnic, e ceva sublim să ți se dea să mănânci.
Așa dragii mei, am reușit să învăț cam ce și cum trebuie să fac. Astăzi, mă declar mulțumită . Încă mai fac greșeli, dar lucrurile de bază le cunosc. Experimentez rețete noi, improvizez, îmi fac curaj să adaug condimente puțin obișnuite pentru bucătăria românească, însă pe mama o sun în continuare. Se întâmplă să mai uit câte ceva. Rar, dar se întâmplă.
Principalul meu oaspete este soțul meu. El îmi laudă orice tentativă eșuată și pe deasupra, o și mănâncă. De dragul meu. Știu. :-))) Atunci când îi place cu adevărat ce am gătit, se bucură ca un copil, îmi pupă mâinile și mă întreabă de unde știu eu să fac din astea??? Cu un aer aparent nepăsător, îi spun că exagerează, dar în sinea mea, mor de bucurie. :-)))))
V-aș mai scrie, însă mi s-a făcut foame și merg să văd dacă peștele s-a dezghețat. Îl mai spăl o dată, îi dau sare și alte condimente, îl las să și le însușească și pe grill cu el! Vă împărtășesc totuși câteva umile dovezi. Cu timpul, sper să devină mai interesante. Poftă bunăăăăăăă!!!

One Comment

  1. Cristina

    Ma cam regasesc in ce ai scris 🙂 mai ales la partea cu pusul la masa…..cand mai ai si 3 copii si diversificare de facut ar fi de vis sa ma mai cheme si pe mine cineva la masa,sau sa ma trezesc cu o oala de mancare la usa.pe FB am un album cu ceva din ce am gatit dar in ultimul an,poate chiar doi nu am mai apucat sa pozez nimic:))) nici timp de experimentat nu prea am,asa ca bucura-te acum,cat ai timp si chef…si bani:))

Comments are closed.