Ganduri

La pas prin mine…

La pas, prin gândurile mele, te-ai rătăcit. Mult prea întortocheate și greu de înțeles pentru tine ți s-au părut, încât ai uitat să menții cărarea și-ai ales drumuri lăturalnice. Nu știai că acestea sunt cele mai periculoase și că te pot înșela oricând, însă de multe ori te fac să simți că trăiești cu adevărat. Ciudat, nu?
Prima oprire ai făcut-o la umbra unui nuc bătrân. Era acel nuc din care am mâncat cele mai faine nuci, toată copilăria mea (coaja extrem de subțire, iar miezul dulce și ușor de ales…).  Era nucul din grădina bunicilor, la capăt de vie și început de lucernă, aproape de pârâul din râpă. Acolo ai stat un ceas și-apoi ai urcat pe cărare, până la fântână, trăgând cu ochiul la mărul din popușoi, cu rol de hat între cele două gospodării vecine. Trandafirii roz (de dulceață) te-au păcălit să-i miroși, iar când ai vrut să rupi unul și să ți-l pui la ureche, te-ai speriat de tanti Maria care venise după o ulcică de borș sau de vin, cu împrumut. Striga la poartă ca și cum ar fi fost sfârșitul lumii și n-ar fi știut unde să se ascundă. Avea un țicnal inconfundabil. O auzeai de la Jutărie și până sus, în Centru.  Nu te-ai arătat. Te-ai ascuns sub tufele de cudercă, lângă leuștean și-ai stat acolo, fermecată de combinația de mirosuri, vreo jumătate de oră, până ai simțit că te ia somnul.
Pe lângă casă, asemenea unui hoț, te-ai furișat în odaia de curat și te-ai pitit între pernele albe, brodate cu flori mov și roșii, mai mici sau mai mari, după plăcerea țaței Didina. Ai privit tavanul și-ai numărat pentru a nu știu câta oară grinzile albastre, apoi paharele din vitrină le-ai inspectat și-ai mai fotografiat  cu mintea,  colecția de felicitări a bunicii. Cele mai multe erau primite de la rudele din Oltenia sau de la fina Anișoara.
N-ai rezistat să nu deschizi șifonierul și să nu atingi cu degetele firave,  zecile de materiale cumpărate de bunicul de la prietenii lui, căldărarii, pe care-i trata ca pe niște oaspeți de seamă, căci după cum spunea el, „făcea comerț avantajos cu ei”.
În oglinda de lângă ușă, te-ai privit minute întregi și nu înțelegeai de ce ai riduri în jurul ochilor sau fire albe prin păr, când tu erai doar un copil…Așa credeai. Că erai un copil…
Pe masa de la geam se afla o sticlă cu țuică galbenă, îndulcită cu miere și mentă. Ai luat o gură cât să nu se cunoască, iar când te pregăteai să tragi o moțăială, ceva mic te-a pișcat de picior. Un purice se înfrupta din sângele tău cald și zburdalnic. Iar intrase Bela în odaie sau stătuse pe țolicul din fața cerdacului. L-ai prins între degetul mare și cel arătător și-ai stat așa mult timp, neștiind ce să faci cu el. Până la urmă, ai hotărât să îl eliberezi printre oghealurile puse unele peste altele până sus, pregătite pentru datul din pragul casei, din poartă, din ușa bisericii și…de pe marginea gropii… Ai crezut că se va simți bine cu mirosul de naftalină sau cu cel de pelin și-ți surâdea ideea că nu erai singură.
Cumva moleșită, te-ai urcat pe pat, dar nu înainte de a da la o parte pătura țesută cu fire de lână, care te înțepa peste tot și-ți dădea nervii peste cap. În răcoarea pereților din ciment, ai adormit adânc și te-ai trezit a doua zi, într-o încăpere suspendată la etajul doi, într-un apartament pe ușa căruia scrie 112 și-ntr-un loc fără nuci bătrâni, lucernă crudă, trandafiri de dulceață, perne brodate sau mere trăsnețele…