Ganduri

Mai stau puțin…

Mai lasă-mă să stau puțin aici, lângă nucul acesta bătrân, care m-a legănat toată copilăria! Vorbim după despre problemele oamenilor mari. Acum vreau doar să stau…cuminte, cu obrazul lipit de scoarța ridată, plouată și arsă de soare, ciobită de vânt și bătută de timp. Nu-mi spune niciun cuvânt! Stai cu mine dacă vrei, iar de nu, mai bine retrage-te în cămăruță, la căldurică. Eu rămân aici, cu dânsul. Să nu-mi aduci mâncare. Îmi dă el din miezul păstrat special pentru ziua aceasta. Știe că nu i-am mai simțit gustul de ani de zile și mi-a pus deoparte.
Hai, du-te! Nu mă aștepta. Ai mâinile reci deja și cel de-al treilea nasture de la jachetă se mai ține doar într-un firicel de ață. Găsești ce-ți trebuie într-o cană din vitrină. Să nu-ți faci griji. Eu rezist mai mult, căci m-a călit dorul.
Știi? Nu ți-am spus niciodată cât de mult am suferit când am plecat… Mi-am oblojit rănile departe de ochii lumii, iar zâmbetul mi l-am transformat în tablou. Când mă simțeam singură, luam o carte în mână și citeam cu voce tare. Îmi pansam astfel, fiecare lacrimă și-mi ușuram clipele grele și apăsătoare. Bunicul m-a învățat asta. Și ce crezi? El nu știa să citească. Te-ntrebi cum… Păi, citea în plante, în culoarea câmpului, în zgomotul animalelor, în focul din vatră și-n stele. Nu greșea niciodată și nu contenea să-mi spună să învăț carte dacă vreau să-l întrec. Și-am învățat, însă chiar și așa, nu am reușit niciodată să citesc nici măcar într-un știulete de porumb… Probabil că nu mi-i mintea deschisă încă și n-am dobândit destule pe-această lume. Și timpul tare-i scurt! În curând se înserează și se face târziu, chiar și pentru elefanții de pe leagăn. Doar trei au mai rămas… Restul… Dumnezeu știe pe unde s-au dus… Ori pânza a fost prea subțire, ori ei prea grași…
Te-am ținut pe loc și-ai înghețat de tot. Iartă-mă, te rog! Am zis că nu vorbesc despre problemele oamenilor mari și totuși, m-am împiedicat din nou de ele. Oare nu există o licoare magică prin care să redevin mică? Pe-atunci nu știam ce înseamnă omul meschin, fals și periculos. Îi aveam în jurul meu pe nenea Lică, tanti Aurica, domnul Ambrono, moșul Constantin, mătușa Tița, badea Ion, Nicușor, Simona, Gheorghiță și mulți alții, iar fiecare zi în preajma lor era minunată. Dacă mă trimitea mama de zece ori la magazin și îi zăream cu treabă prin bătătură, tot de zece ori îi salutam. Acum, copiii nu mai salută… Merg cu capetele în pământ și omoară monștri într-un pătrățel.
Hai că te-am năucit de cap cu atâtea frământări și tu ai multă treabă. Te-așteaptă livada să o pictezi și vezi  că n-ai scuturat încă nucul. Să știi că eu nu-l bat. Destul că facem asta între noi, oamenii…Mai lasă-l puțin! Promit că nu-ți stau mult în drum. Mergi și te încălzește că a făcut mama focul la soba din bucătărie și a copt cartofi pe plită. Dacă deschizi dulapul, poți să îți alegi compot de struguri ori zacuscă. Eu mai zăbovesc o clipă, două…  Mă pun pe croșetat și poate găsesc și restul de elefanți că prea-i pustiu pe-aici…

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *