Ganduri

Ne-au imbatranit parintii…

Au trecut anii…peste parintii mei. Chipurile nu le mai sunt la fel de senine, privirea le este parca mai plecata, mai umila, zambetul nu mai are nicio nuanta de „zburdalnicie”.Si totusi, in spatele acestor panze de tablou pictat cu uleiuri de cea mai buna calitate, regasesc aceeasi bunatate, seninatate si grija de parinti impecabili.
Pe mama mi-o amintesc cu parul lung, prins in 2 cosite ce-i ajungeau pana la cureaua de la rochita aceea bej (pe care am purtat-o cand am mai crescut si care, dupa un timp, a servit drept materie prima pentru imbracamintea papusilor), cu ochii mari, caprui, scaldati in soarele ciudat al toamnei, cu fata durdulie(aici ii seman), cu niste picioare curate intotdeauna, cu pedichiura simpla, fara lac, cu glasul acela pe care, oriunde ai fi fost, il auzeai cand era nervoasa 🙂
Pe tata mi-l amintesc cu acelasi par incaruntit pe care il are si-acum, dar cu un ten intins asemeni unei panze fine, cu un mers vioi, cu un glas care, de felul lui, nu era patrunzator, dar pe care il ascultam dumnezeieste(asta cand eram mai mica:D ). Intotdeauna am avut o slabiciune fata de el si cred ca si el fata de mine.Amandoi suntem firi intreprinzatoare, care dorim sa facem din tantar armasar uneori, suntem creduli cu cei din jur si de multe ori avem de suferit din cauza asta.
Imi amintesc de serile in care se pregateau sa mearga la cate o nunta…Mama se aranja in oglinda noastra rotunda, discret, dar cu o doza de feminitate pe care eu am intalnit-o numai la ea si-mi vine si acum sa rad cand, parca il intrezaresc pe tata parfumandu-si sosetele :-))))) Exista o regula: desertul si una dintre portiile de friptura trebuiau aduse acasa! Intotdeauna! Pentru noi, cei trei iezi, iesirea parintilor nostri era perceputa ca pe o excursie din care era musai sa ne aduca ceva! :-)))))
Avea mama o rochita mov pe care o impodobea cu o centura aurie, primita cadou de la tanti Sabina. Am oftat cativa ani dupa acel accesoriu, dar si cand am pus mana pe el… Ce vremuri frumoase! As da timpul inapoi oricand pentru o clipa de-atunci…Acum ei ne privesc pe noi aranjandu-ne intr-o oglinda noua pentru ca cea veche, rotunda,a ramas sa pazeasca amintirile noastre dintr-o camera ce s-a transformat in magazie. Camera copilariei noastre, camera in care era cel mai luminos si cel mai cald, camera in care am ras atatea nopti cand am ramas fara curent electric, camera in care visam cel mai des, camera in care am fost adormiti pe picioare de catre bunici, camera de la fereastra careia urmaream directia fulgilor de nea si cantitatea de apa adunata in spatele casei, camera in care mirosea cel mai mult a Craciun, camera noastra ce parea atat de mare si pe care, acum, o vedem ca fiind tare micuta… a imbatranit pana si ea…
Mi-am privit parintii cand am fost ultima oara acasa si am incercat sa-i recunosc, sa-i descopar asa cum mi-i aminteam eu.Am reusit, dar in acelasi timp, m-a cuprins o tristete pentru ca parul mamei nu mai este saten, ci carunt, ochii tatei sunt parca acoperiti de un voal, sprancenele lasate ca si cum ar vrea sa se odihneasca cat mai devreme, gurita mamei mele se retrage incet si de-abia se mai observa, manutele le sunt brazdate de munca, de oboseala, de TIMP.
Imi sunt dragi.Ii iubesc si ma gandesc la ei zilnic, le simt lipsa si ma multumesc cu vizitele acestea sporadice si cu faptul ca ori de cate ori imi doresc sa le aud glasul, pun mana pe telefon si-i sun.
Vremea nu sta-n loc…alearga prin vietile noastre si-si face de cap. Asa cum ii vad pe ei acum, voi fi si eu vazuta peste cativa ani. Sufletul este cel care ramane mereu tanar, nestatornic, ahtiat dupa fericire.
Da! Ne-au imbatranit parintii…si-odata cu ei, imbatranim si noi…

One Comment

  1. Raz

    oau, ma cuprind lacrimi… mi-ai adus aminte de ai mei si ma regasesc oarecum in ce ai scris… este adevarat, parintii ne-au imbatranit, timpul trece si o data cu el ne trecem si noi; Viata trece, viata vine…. suntem ca o floare dar cu ceva mai mult timp la dispozitie 🙂 te pup :*

Comments are closed.