Ganduri

O iei la deal și-ajungi acasă

Locul preferat în care mă conectez cu natura? Pentru mine este foarte simplu să vă ofer un răspuns, deoarece nicăieri nu-i mai bine ca acasă, iar acasă nu e apartamentul în care locuiesc, ci casa părintească. Așa departe, la aproximativ 400 de km de București, într-un sat ce pare că se subțiază de la o lună la alta, cu oameni din ce în ce mai puțini, dar cu o vibrație specială, reușesc de fiecare dată să mă încarc, să mă liniștesc, să mă destresez de tot și de toate. Bohotin se numește locul care reprezintă pentru mine acasă.  Știu că timpurile nu mai sunt la fel și că era în care trăim ne grăbește spre alte direcții, însă eu aș renunța oricând la orice destinație exotică pentru a merge la ai mei. De fapt, nu de puține ori am și renunțat. Încă de când te apropii, cariera bătrână  pare că-și ridică o pleoapă și te salută. Pe muchia Șurpei, o căruță cu câțiva gospodari se întoarce spre casă.  Bahna încă mai găzduiește câțiva copii care au lăsat gadget-urile deoparte pentru câteva ore și au ales o partidă de fotbal, cu tălpile desculțe pe iarba deasă. În partea dreaptă, din cimitirul satului, bunicii trecuți în neființă ne veghează drumul. Urcăm șoseaua pe la moară, observăm cișmeaua de la cumătrul Jan (odihnească-se în pace!) și-apoi oprim o idee mai sus pentru a ne saluta bunicii pe care, cu voia Lui Dumnezeu, sperăm să-i mai avem mult timp printre noi. După o joacă prin curte cu puișorii, urmează o mică discuție pe canapeaua din fața casei despre cât de puțini sunt strugurii  anul acesta, despre sănătate, despre câmp, dar și despre rânduiala momentului când ne vor părăsi. Un nod ți se pune în gât, faci o glumă ca să destinzi atmosfera și pleci mai departe. În centru faci stânga. Dacă o zărești pe Laura la magazin, îi faci cu mâna, saluți toți oamenii de pe prispă , îți faci cruce la troiță și mulțumești în gând că ai ajuns cu bine, apoi o iei la dreapta pe prima uliță și-ai ajuns acasă. Dacă îl întâlnești pe Nicușor pe drum, îl rogi să treacă mai pe seară pe la tine. Claxonezi și deodată, vezi cum se face forfotă în jurul casei. Tata aleargă în curtea din spate să ne primească, iese și mama dată cu parfum pentru că a muls vaca mai devreme și nu vrea să se simtă cumva asta, câinii latră, pisicile te încălzesc pe la picioare,  rage vițelul, cântă cocoșul, oile rămân nemișcate, calul nechează, e veselie mare.

Previous Image
Next Image

info heading

info content


 

Urmează îmbrățișări zgomotoase și veșnica remarcă a tatei cum că tare-am mai slăbit. Încă nu știu dacă el chiar crede asta sau glumește. Mărdăroaica din mine își intră în rol și trage cu ochiul prin grădină. Avem roșii frumoase, pomii arată bine, cam multe buruieni printre flori, dar nu-i bai că imediat înșfac eu sapa și le rezolv. Vița de vie din fața casei ne oferă umbră și răcoare, iar iarba tunsă recent de tăticu abia așteaptă să fie tuflită.

Plantăm aer

Și dacă tot am adus vorba despre pomi, am primit informația că Daikin, lider mondial pe piața aparatelor de aer condiționat, plantează câte un pom pentru fiecare produs vândut, în cadrul Campaniei „Plantăm aer”.  Înseamnă că doi pomi vor fi plantați și din partea noastră.

Să ne continuăm povestea.

Urmează câteva zile (puține) în care ne bucurăm de tot ce ne înconjoară. Dimineața ne întâlnim cu toții pe terasă, la cafea, cu pâine proaspătă, unsă cu pate de porc, cu ceapă și roșii din grădină. La prânz, ne răsfață mama cu turte, diverse borșuri și tocănițe, iar serile ne prind cu grătarul încins sau pur și simplu cu un pepene imens pe care îl servim cu pită neagră. Noi nu ne omorâm cu băuturile. Apa din fântâna noastră ne place mult. Ce-i drept, câte o sticlă de bere Albacher mai luăm, dar nu facem exces. Nu mint deloc atunci când vă spun că aerul este altfel acasă. Când stăm și privim cerul sau ascultăm concertul broaștelor sau al greierilor, simțim cum căpătăm din nou putere și poftă de viață. Aaaaa! Mai face mama o chestie. Vara, pentru că se trezește foarte devreme, ne deschide ușile, iar firicele de răcoare pătrund în casă și ne răcoresc. Somnul devine parcă și mai dulce atunci. Nici măcar țânțarii nu ne mai supără atât de tare pentru că ajungem să nu-i mai băgăm în seamă. Locul ne absoarbe complet și ne oferă o stare de bine aproape perfectă. Nu vă mai spun de ploițele de peste zi care mai domolesc arșița și de aerul de după. Dacă ne-ați vedea cum facem duș la streașina casei, ați crede că suntem puțin descentrați, dar nu. Așa simțim și  acționăm în consecință.

Când zilele se termină și trebuie să facem cale întoarsă, așa mă ia o jale de-mi vine să urlu la lună, nu alta! Observ zâmbetul mamei care ascunde lacrimi, tata o zbughește la pescuit de la ora 4 și se scuză că nu e de față la plecare (noi știm că face asta pentru că suferă), iar în jurul casei se face din nou liniște. Până data viitoare…

Mămicuță, tăticuț, acuși sosesc!

Share on Facebook163Tweet about this on TwitterShare on Google+0Share on LinkedIn0