Ganduri

Ploaia îmi dă chef de treabă

Habar n-am de ce îmi place atât de mult ploaia… Poate pentru că prefer să-mi fie frig, decât să-mi fie cald. Sau poate că așa e scris acolo, în cartea vieții mele.
În zilele în care plouă, sunt tare harnică. Nu mă uită Dumnezeu în pijamale, vegetând printre perne și cearșafuri, cu ochii în televizor. Mă apucă de obicei, curățenia generală. Da, v-am zis doar. Așadar, golesc dulapurile și rearanjez lucrurile, spăl gresia și faianța din baie de la un colț la altul (treabă Mărdărească), iau furculițele și lingurile la bibilit după ce le las în apă cu oțet, dezinfectez mânerele de la sertare, apoi trec la medicamente și verific valabilitatea (la fel și la cosmetice). Obișnuiesc să redau oalelor, cu ajutorul Triumf-ului, strălucirea aia din magazin și să le pun pe fiecare, în funcție de mărime, pe raftul potrivit. Fac totul pe muzică, să știți. Am o piesă care mă binedispune în perioada aceasta și pe care o ascult pe repeat, mai ales că nu mă pot abține să nu improvizez  coregrafii pe ea, extrem de bune în mintea mea. 🙂 E vorba despre Ce te-aș mai , de la Randi. Acum o ascult din nou pentru că am inserat legătura în text și nu reușesc să mă concentrez la ce scriu. Nu sunt multitasking, după cum  EL îmi declară destul de des, dar ce pot face?

Bun. Am terminat cu bâțâiala și continui.
După ce termin toate astea, apar poftele de plăcinte, de fripturică, de cartofi țărănești  ori de ciorbă de pui, cu leuștean proaspăt. Faza e că în astfel de zile nu-mi place să ies din casă și dacă nu am tot ce-mi trebuie, mă potolesc și încropesc orice altceva cu ce găsesc prin frigider. Azi trebuie să mă descurc cu niște fasole verde, ouă și cârnăciori de curcan. Prin urmare, adio plăcințele și „fripturici”! Pofta de dulce mi-am amăgit-o cu o napolitană cu cocos și cu două piersici mult prea coapte. Deocamdată stau bine. 🙂
Tot în zilele ploioase,  îmi place să citesc ori să scriu. Le bifez pe amândouă, căci e ziua mea liberă și-mi permit. Am început de curând Concert în memoria unui înger, de Eric-Emmanuel Schmitt. Nu știu dacă v-am mai spus, însă nu-mi plac cărțile foarte groase deși, dacă mă prind, nu le abandonez. Ce îmi cumpăr singură, are cel mult 300 de pagini. Când primeam în facultate cursurile și vedeam că depășesc mia, iar formatul era unul apropiat de A4, mă apuca plânsul… Ce îmi place să citesc? E simplu. Orice carte care îmi trezește un sentiment. De la romane de dragoste, până la cele istorice ori psihologice, de la versurile lui Nichita Stănescu, la cele ale Corinei Bezdîga sau ale Cristieanei Puravu.
Am adorat Vioara de la Auschwitz și Jurnalul Annei Frank. M-am trezit plângând cu sughițuri în metrou și câteva zile după, am avut o stare de calmitate pe care, cu greu reușesc să o dobândesc.
Recunosc, nu sunt o admiratoare a cărților de dezvoltare personală. Știu că am postat la un moment dat câteva exemplare cunoscute pe care le-am achiziționat, dar mi-am dat seama citindu-le că nu fac parte din preferințele mele. Poate și pentru că se pune tare mult accentul pe acest aspect în ultima perioadă. La mine nu merge cu „Azi voi avea cea mai frumoasă zi și mă voi bucura atât de tare, încât voi face din asta un prilej de sărbătoare etc„. Adică, este fix dreptul meu să mă simt nefericită, nervoasă, indispusă ori cum vreau eu. Știu că starea mea îi afectează și pe cei din jur, însă repet, este dreptul meu. Nu-mi plac zâmbetele false, discursurile motivaționale sau trimiterile în natură, la ascultat de păsărele. Dacă nu mă bagi în seamă, îmi revin rapid. Dacă mă zgândări, te fac de te doare capul.
Am deviat… Iar.
Spuneam că îmi place ploaia. Nu mă deranjează dacă mă prinde fără umbrelă.  Acum realizez că nu am mai văzut de foarte mult timp o băltoacă. Obișnuiam să fac prăjituri și castele din noroi cu ajutorul lor, al băltoacelor apărute după ploaie,  pe drumul de țară, martor al copilăriei mele. Primele castele din nisip le-am făcut abia la 15 ani, când am văzut pentru prima dată marea. Nu mi-a plăcut. Vara, sunt o vânătoare de umbră, nu de soare. Mă sufoc, mă înroșesc, mă umplu de iritații. Din această cauză, mă declar o iubitoare a zilelor însorite de primăvară sau de toamnă, când căldura e mult mai blândă. Nu sufăr deloc dacă nu bifez o vacanță pe litoral. Du-mă la munte și abandonează-mă la o cabană, cu un restaurant bun în apropiere! 🙂

Ploaia care m-a trezit ieri și astăzi mi-a dat chef  de făcut treabă așa că, mă apuc de triat condimente și ceaiuri, mai ales că norii încep să se adune, iar aerul e din nou curat și numai bun de invitat în casă, la o nouă coregrafie.