Ganduri

Poveste despre …Dumnezeu

Dumnezeul meu are parul lung, carunt, chipul neridat si maini netede la atingere. Poarta o mantie alba si locuieste SUS, pe un nor imens. Are o voce blajina ce seamana cu un cantec linistitor si ochii ii sunt de un albastru deschis in care te poti pierde foarte usor si in care iti gasesti instantaneu linistea. Asa mi l-am imaginat inca de mic copil si tot asa mi-l imaginez chiar si astazi. Vorbesc cu EL zilnic: dimineata (acum spre amiaza 🙂 in drum spre gradinita si seara, inainte de culcare. Nu-l rog sa-mi indeplineasca dorinte exagerate.Ii cer sanatate. Sanatate pentru mama, tata, fratii mei, Razvan, pentru toate rudele noastre, pentru toti copiii necajiti pe care ii vad la televizor, pentru toti batranii care imi umplu ochii cu lacrimi de cate ori le aud povestile si nu numai. Nu stiu cati dintre voi si-l mai amintesc pe fotbalistul Catalin Haldan. Nu eram foarte mare cand am vazut cum a murit, dar imi amintesc si acum ca acest lucru m-a marcat profund, fapt pentru care l-am pastrat in rugaciunile mele…Si pe Marian, baietelul de 7 ani, cu tatal de 70, adus la Surprize-Surprize pentru a i se oferi o multime de daruri. Imi amintesc ca nu avea pantofi. Purta unii ponositi care il strangeau teribil. Ooooooo!!! Daca v-as spune cate persoane am adunat in suflet in toti anii acestia…Eu chiar cred ca ajuta sa te rogi pentru cineva. Dar sa te rogi din suflet, cu credinta ca astfel il poti ajuta. Sunt deja cateva seri de cand moartea lui Tudor Grigorov ma face sa adorm cu plansul incatusat prin toate ungherele corpului si sufletului meu. Imi este tare greu sa ma gandesc la parintii lui si la fratiorul mai mic. Intrebat la ora de religie de ce ii este cel mai tare frica, acesta a raspuns:”Imi este frica sa nu moara fratele meu…” Ma urmaresc cuvintele astea si-mi schimba starea emotionala de fiecare data cand mi le amintesc….Nici nu stiu de ce scriu despre asta macar… Stiu doar… si ma rog, ca noi sa nu avem parte de o astfel de suferinta…
Cand gresesc si constientizez asta, imi este rusine de Dumnezeu. Il evit toata ziua, iar seara incep cu…”Stii ce-am facut! Nu mai are rost sa-ti povestesc!Imi pare rau!” Nu spun rugaciuni prestabilite, ci din cand in cand, zic „Doamne ajuta!” si chiar functioneaza. Cand am meritat, am avut parte de lucruri frumoase, iar cand am gresit, nu a contenit sa-mi arate asta. Poate ca m-am mai suparat si-am pacatuit cu gandul mai mult decat era cazul, dar…multumesc Doamne ca mi-ai dat intelepciunea de a-mi reveni repede si de a indrepta greselile pe care le-am facut.
Nu-l vizitez des la El acasa(bila neagra) pentru ca gasesc motive mai totdeauna sa n-o fac si-apoi, ii cer iertare din nou si-i spun ca voi incerca sa-i fiu un musafir fidel. (De ce oare nu reusesc????)
Fac parte dintr-o familie cu frica de Dumnezeu. Mi-a luat mult sa inteleg expresia aceasta pentru ca nu reuseam sa diferentiez frica obisnuita de frica de Dumnezeu.Cum sa-ti fie frica de bunatate, de lumina, de cel langa dreapta caruia isi doreste fiecare crestin sa stea? De fapt, trebuie sa ne fie frica de consecintele faptelor noastre negative. Ele vor aparea, fie aici, pe pamant, fie dincolo de nori.
Am zis intotdeauna ca relatia pe care o am cu El, nu o mai are nimeni. Gresit!!!! Credeam ca sunt singurul om din lume care merge prin gradina si vorbeste cu Dumnezeu(asa faceam cand eram mai mica). De fapt, exista atatia oameni care sunt demni de bunatatea Sa.
Astazi, am simtit nevoia sa vorbesc despre asta pur si simplu. M-am gandit ca-L voi bucura prin povestea mea si astfel, ma va ajuta sa iau deciziile cele mai bune pentru perioada ce va veni.
Va rog doar atat: opriti-va un minut si daca nu-i vorbiti, macar ganditi-va la El. Va va mangaia pe frunte si gandul cel bun isi va face loc in sufletul si in mintea voastra.
Doamne ajuta!!!

Share on Facebook0Tweet about this on TwitterShare on Google+0Share on LinkedIn0