Ganduri

Îs timidă, da’ mă vindec!

Nu am știut asta despre mine, dar acum pot afirma că da, sunt o timidă în lumea asta plină de tupeiști. Mi se îmbujorează obrajii și-mi tremură picioarele de simt că voi cădea în orice moment. Cuvintele potrivite îmi rămân suspendate undeva, prin zona gâtului și scot doar niște încercări de propoziții fără sens. În acele momente mă simt dezgolită, vulnerabilă, ca un joc Darts. Nu-mi pot controla nici mimica feței. De asta afișez uneori o față tâmpă care parcă seamănă cu o mască de clovn. Tot în acele momente, sunt excesiv de amabilă și de binevoitoare. N-aș putea spune nu niciunei rugăminți. Cred că lucrul acesta nu e bine că l-am dezvăluit, dar mă conformez. Până la urmă, sunt doar un om care nu-și dorește să iasă în evidență prea mult.

Zona mea de confort o reprezintă familia. Acolo nu mai sunt timidă, dimpotrivă. Mă pot desfășura în voie, fără să mă simt cumva că mi se văd colăceii adunați cam peste tot, sau că râd cu gura pân’ la urechi, sau că degetele mele încă arată ca ale unui copil, sau că nu mă avantajează deloc o salopetă sau o pereche de colanți. Când părăsesc bunul și de toate apărătorul cuib, lucrurile se complică. Apar grijile, temerile, scenariile. Dar le voi spăla pe toate de pe mine. Cu apă și săpun. În fiecare zi, câte puțin, până vor rămâne doar cele trebuincioase. Important este să vrei și să faci ceva. Așa mi se spune de vreo trei luni, iar până acum mi-a fost cel mai bine, iar când afirm asta, îmi doresc să fiu crezută pe cuvânt.

Acum știu și știți. Ce urmează? Să pun și timidității ceva obstacole în cale. Vreau să o salut ca pe o bună vecină, nu ca pe un musafir și să-i urez de bine.

Share on Facebook0Tweet about this on TwitterShare on Google+0Share on LinkedIn0