Jurnalul lui Culiță

Jurnalul lui Culiță

Era o zi cum nu mai fusese de ceva timp. Un februarie capricios care începea să dea semne primăvăratice, bătea la fereastră timid. În curtea casei, de sub zăpada fără vlagă, apăreau stingheri primii ghiocei. Se contura un tablou mult așteptat.

Ema își căuta rochia din dantelă albă, primită cadou de la mătușa Feli și dădu astfel peste un carnețel  vechi, prins cu sfoară albastră. Căzuse dintr-o geantă așezată pe ultimul raft al dulapului.

Curioasă, deschise la prima pagină și descoperi un model realizat cu stiloul pe pătrățelele foii. Pe marginea desenului abia se zărea scris, cu o cerneală mai închisă , Mardare Nicolae, în paranteză, Culiță. Spre locul în care se îmbină filele, cu litere mari, scria: “Ferește-te de a te uita în el! Pericol de explozie”.

Un fior îi străbătu corpul și își dădu seama, în secundele ce urmară, că era vorba despre fratele tatălui ei. Știa despre acesta că murise cu mulți, mulți ani în urmă. Bunica îi povestise că fusese un băiat tare frumos și deștept, că roiau fetele în jurul lui, că avea o minte sclipitoare și că scria poezii minunate. Poate de-aici și pasiunea ei pentru scris…

Și-a amintit de pozele înrămate și atârnate pe pereții din casa bunicilor, de momentele în care o găsea pe bunica plângând cu vorbe în fața lor și implorându-L pe Dumnezeu să-l mai poată vedea măcar o dată . Fără să-și dea seama, lacrimile au început să-i brăzdeze obrajii.

Ema a încetat să-și mai caute rochia, s-a așezat pe pat, a dat cărțile la o parte, a tras aer în piept și a deschis cu emoție carnețelul:

8 decembrie, 1971

Miercuri – aniversarea a 22 de ani de la naștere. De două ori, la data aceasta, m-am aflat la Bârnova, dar astăzi sunt acasă.

Deși sunt aici, mă plictisesc groaznic. Aș vrea să dorm continuu. E și un timp al naibii de nasol. Plouă și-i noroi până la genunchi.

Azi n-o să mă pot duce nici la film din cauza vremii.

În rest, nimic deosebit…Continui tratamentul, dar mă simt cam rău. Cred că degeaba iau atâtea pastile. Mi se pare că ganglionul de la gât și-a început din nou activitatea. Îmi e frică de gândul că va trebui să îmi petrec din nou sărbătorile de iarnă în spital. A dracului boală! Când te gândești că ai scăpat, atunci cazi din nou…

Astăzi i-am scris Vicăi, dar nu am trimis scrisoarea. Nu sunt timbre și până la Răducăneni îmi e silă să mă duc.

Aștept, dar nu primesc niciun răspuns de la Coca din București. Nu-mi dau seama de ce nu-mi răspunde, dar nu mă supără prea mult faptul acesta. I-am scris și lui Dobre să se intereseze de rifamicină. Aștept răspuns și de la el, dar și de la Adela.

Cam atât…În rest, nimic deosebit…

Ema a plâns. Din nou. Dorea să citească mai departe, dar parcă durerea era prea mare și un dor apăsător de tata a făcut-o să pună mâna pe telefon și să-l sune.

» Pagina următoare

 

Share on Facebook129Tweet about this on TwitterShare on Google+0Share on LinkedIn0