Life

Urme lăsate în colb

Mirosea din nou a primăvară în satul copiilor de-acum mari. Pașii mei căutau aceeași cărărușă de altădată, însă în locul ei, apăruse o șosea înaltă și mult prea îngustă. Noi stăteam pe gard la nenea Lică și croșetam amintiri cândva, iar pe ulița noastră, salcâmii înalți ai domnului Ambrono ne apărau de ploile reci și de căldura dogoritoare și ne amețeau cu mirosul lor când alegeam să ne jucăm cu păpușile pe păturică. Nucul acela bogat a mâncat multă bătaie cu pietre, căci tare bune îi mai erau roadele!
O zăresc parcă pe mătușa Tița, măturând printre rândurile de vie și pe moș Buburuz, alungându-ne găinile care au cutezat să treacă granița. Oameni blânzi și frumoși…
Colbul de pe drumul către biserică ne-a frăgezit tălpile când jocurile continuau până după miezul nopții, iar cel către Centru ne-a ponosit pantofii cu toc din serile de sâmbătă, când ne îndreptam cu bucurie către discoteca de la CAP (ce-a-pe). Urcam scările grăbiți pentru a putea dansa pe melodiile preferate și speram ca măcar de data asta să dansăm cu cine ne era în gând.  Aveam bani de intrare și de un suc. Atât. Nici nu ne trebuia mai mult…Multul de-atunci e prea puținul de-acum…
Și gustul perjelor crude mi-l amintesc… și-al cartofilor copți în drum, la foc, al cucurigilor înfloriți în untură, al turtelor coapte pe plită, al zahărului cubic șterpelit din borcan, al povirlei cleioase, al…”ce-o fi sau ce s-o nimeri”…Ce lună frumoasă vedeam din curtea casei mele și ce minunat mai cântau broaștele în seara de Înviere! Iar goana după cărăbuși sau rădaște, ne transforma în cei mai aprigi războinici ai nopții. Ascunsa în curtea școlii sau pe drumul nostru, al copiilor de-atunci, ne aduna la râs în serile de vacanță. Se înfiripau povești de dragoste și se planificau romane la colț de drum sau pe după porți. Diminețile ne prindeau prin stația de autobuz și-abia când prima vacă se îndrepta spre bahnă, ne retrăgeam și noi pe la case.
Cei care doream să impresionăm, ne reîntâlneam la biserică, prindeam o strană liberă sau o pernuță și ne mai trezeam abia când preotul rostea “Dragi/ Frați creștini…” :-)))))), adică la final.
Copiii erau buni pe-atunci. Prea puțin știau ce-i răutatea. Invidia era o rușine, iar lauda era taxată de obicei cu excluderea din grup.
Doamne, adu-mi-le înapoi măcar în vis! Avem nevoie de fărâme de suflet pentru a fi fericiți ?!

Share on Facebook152Tweet about this on TwitterShare on Google+0Share on LinkedIn0

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *