Life

Întâmplări din 150

Ce este 150? Păi…un maxi-taxi. Îl aștept cinci zile din săptămână, iar uneori simt că mi se măresc dioptriile de la atâta privit în zare. Nu vă mai zic de câte ori verific ceasul și câți de „Doamne ajută!” îmi spun în gând. Deja m-am obișnuit cu persoanele care călătoresc alături de mine și cam despre fiecare mi-am făcut câte un scenariu. Sunt vreo șase colegi care coboară la o hală de pe centură. Patru dintre ei sunt mai „domni și doamne”, iar alte două femei sunt mai…marginalizate. Știu eu asta. Am tras această concluzie după felul în care lasă privirea în pământ când se-ntâlnesc, după modul în care se salută, după ierarhia în care se așază pe scaune, după cum vorbesc la telefon, dar și după ordinea în care coboară din mașină și se îndreaptă spre locul de muncă.
Dar nu asta doresc să vă povestesc deocamdată.
Acum câteva zile, dintr-o localitate vecină, s-a urcat în maxi un bătrânel cu o șapcă scorojită pe cap, cu o haină uzată din piele maro, cu pantofi potriviți unei zile de primăvară, pantaloni din stofă gri și o pungă de gunoi pe post de geantă. Mâna stângă nu o ținea în haină deoarece era bandajată. A căzut pe gheață, sărăcuțul!-mi-a șoptit mintea. L-am privit cum s-a așezat cu două locuri în fața mea. S-a uitat pe geam cum ningea și-apoi a început să se legene ca și când s-ar fi aflat într-o sală mare, doar EL cu EA și-un vals fermecat. Abia atunci am remarcat că la radio cânta „Dance, Dance”- BZN. Bocitoare avizată cum sunt, pe loc am început să lăcrimez de-mi venea la un moment dat să o dau pe vorbe pentru a putea scoate durerea din mine…A ținut-o într-un legănat până s-a terminat melodia, iar eu nu mi-am luat privirea de la dânsul decât pentru a scotoci prin geantă după șervețele.
De la o altă stație a urcat un domn care lucrează la Electrica( asta am dedus după geaca inscripționată pe care o poartă zilnic) și care părea să-l cunoască foarte bine pe bâtrânelul nostalgic. I-a pupat ambii obraji, l-a întrebat ce-a pățit la mână și astfel am aflat că i-au degerat trei degete și a trebuit să-i fie tăiate. Altă tristețe, tot asupra boțului acesta de om. La marginea localității a coborât. M-am mirat căci nu văzusem locuințe. În depărtare, după un morman de zăpadă pe care stătea triumfător un cățel, am zărit o căsuță. Cred că acolo s-a dus să-și continuie amintirile trezite de valsul din mașină…
Iată cum viața îmi oferă momente prin care pot să realizez că nu dimensiunea sufrageriei sau calitatea preșului de la ușă contează.
Alinușca pupă fiecare cititor. Știu eu că sunteți câțiva fideli. 🙂

Share on Facebook18Tweet about this on TwitterShare on Google+0Share on LinkedIn0