Life

Moșii de iarnă o aveau pe bunica…

Trecea bunica prin troiene în fiecare an, la Moșii de iarnă, să aducă nepoților, zeamă caldă de găină, plăcintă cu nucă, dar și cu brânză sărată de oi, porumb dulce, fiert și câte un bănuț, după cum îi mergea vânzarea la ouă. Toate erau puse în farfurii frumos pictate și alese cu grijă de dânsa, de la piață.  Noi o așteptam cu nerăbdare încă de când se crăpa de ziuă, precum cei trei iezișori din poveste, întrebându-ne dacă nu cumva avea să lipsească în anul acela. Ea nu lipsea…Venea cu trăistuța plină, ajutată de-un ciomag care-o ferea de eventuale căzături ori de vreun câine rămas nelegat. Era tare vitează! În preajma ei nu te temeai nici măcar de strigoii despre care auzisem pe-atunci că ar fi cele mai de temut dihănii. Încă de  cum ajungea, punea olicioara cu borș pe plită și începea împărțeala. Eu, cu ochii la bucățile de carne, parcă abia așteptam să gafeze și să nu-mi pună cea mai bună bucățică. Dacă greșea, se scotea cu rânzica pe care, știa sărmana că doar mie mi-o poate da. În caz contrar, putea citi pe fața mea dezamăgirea, iar figurile de copchil răsfățat ieșeau la înaintare. Mă bosumflam și refuzam să mai comunic…o perioadă. De sufletul Mariei, al lui Culiță și-al străbunicilor pe care nu i-am cunoscut, primeam pomana. Apoi începeam să mâncăm cu poftă, dar ghimonul de fată, în propria-mi persoană, tot cu privirea prin farfuriile celorlalți era. Nu care cumva să nu fie egale porțiile sau să fi primit altul vreo firimitură-n plus. Recunosc că și acum mai fac asta, din obișnuință.
Bunica era și ea omenită de mama cu prăjituri, o cafeluță și-o țuiculiță numai bună de dezlegat limba și de moleșit picioarele. Asta pentru mine, nu pentru dânsa. Aveam grijă să-i scurg paharul numaidecât.
După câteva ore în care stăteam de vorbă, pardon, eu doar mă băgam în discuție, bunica își lua trăistuța și ciomagul și pleca spre casă,cu sufletul împăcat. De cele mai multe ori mergeam să o conduc și astfel, mă mai bucuram puțin de frumusețea iernilor de altădată, dar și de prezența și de vorbele ei.
Astăzi, nu mai e bunica să ne aducă zeamă de găină… Nici să ne mai spună povești inventate, nici să-mi mai facă ouț moale, nici să mă mai mângâie cu orele pe picioare, nici să ne mai culeagă pere din grădină, nici să mai treacă pe la noi când pleacă de la biserică, nici să mai coacă împreună cu mama cuptoare de colaci și plăcinte, nici să mă mai învețe să împletesc, nici să mai dea o clacă la curățat de porumb sau la cules la vie, nici să mai pună strujeni pe foc, nici să-mi mai oblojească juliturile cu seu de oaie, nici să mă mai descânte de speriat, nici să ne mai dea în bobi, nici să ne mai coacă grăunțe de soia pe plită, nici…nimic. Astăzi e doar în suflet și-atât.
Mi-e dor de ea de nici nu pot să vă spun și probabil că din acest motiv am și visat-o aseară. I-aș cuprinde obrajii în palmele mele și i-aș mai modela ca pe plastilină, măcar o dată, cum făceam odinioară. Aș sta cuminte în capul patului de lângă sobă și aș privi-o cum împletește colțuni de lână sau cum învârte melesteul în mămăligă, ascultând muzică populară la radio. Nu aș scoate nici măcar un cuvințel… Dar bunica nu-i…

Share on Facebook251Tweet about this on TwitterShare on Google+0Share on LinkedIn0

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *