Life

Povești din tren

Aveau aceeași vârstă și amândouă împărțeau același compartiment de tren. Una era brunetă, cu ochii căprui, iar cealaltă fusese în urmă cu șase luni, o roșcată superbă. Doar ochii mai păstrau culoarea cerului senin… S-au privit pe furiș în prima oră în care trenul le-a dus de la București la Buzău, apoi, Irina, cea cu părul negru și prins într-o coadă ce se oprea la mijlocul spatelui, a întrebat-o pe partenera sa de drum dacă se simte bine. Îi părea extrem de palidă, de obosită, ca și cum s-ar fi putut prăbuși în orice clipă. Aura, căci așa s-a prezentat, i-a răspuns că este mult mai bine față de cum a fost cu jumătate de an în urmă, când în timp ce se dădea cu antiperspirant la subraț, a descoperit un nodul cât un bob de mazăre, în partea de sus a sânului stâng. Din acel moment, curcubeul pe care-l avea pictat în dormitor a început să-și amestece cumva culorile și să fie din ce în ce mai greu de privit. Știa că are doar o opțiune: să facă totul pentru a fi bine.
Analizele corespunzătoare au confirmat că ea, Aura cea veselă, cu spirit artistic și tare iubitoare de animale, făcea parte din cele 25 de femei din România care erau diagnosticate zilnic cu cancer la sân. Primul gând la aflarea veștii a fost unul ciudat. S-a bucurat că nu era un cancer pulmonar deoarece văzuse cândva un film, în care protagonista murise la final,  din această cauză. Acum era pusă fără voia ei să joace în propriul film, însă cu un scenariu incomplet. Cunoștea doar începutul. Ce urma să se întâmple depindea foarte mult de Cel de Sus, dar și de ea. Și mai depindea de cineva. De o doamnă mică de statură, cu glas răgușit, buze subțiri și cu cercei în formă de buburuze. Dumneaei îi monitoriza ședințele de chimioterapie, asta după ce trupul își luase  la revedere de la sânul stâng. Tare straniu i se părea Aurei faptul că îi simțea lipsa! Niciodată nu și-a privit sânii cu prea multă atenție și nici nu i-a considerat o parte importantă a corpului. Îi ascundea sub tricouri largi și negre, cu AC/DC sau Depeche Mode, iar vara, când mergea la mare, purta mereu o rochiță peste costumul de baie. Din părul ei roșcat nu mai rămăsese nimic. S-a tuns înainte să-i cadă vreun fir și a refuzat să poarte acele baticuri pe care le-a văzut la colegele sale de salon. Mereu le încuraja și le făcea să râdă atunci când le vorbea cu accent moldovenesc.
Cât timp a vorbit, nu a pronunțat niciodată cuvântul suferință, ci încercare. Făcea naveta cu trenul, o dată la trei săptămâni, iar în ziua în care s-a întâlnit cu Irina, se simțea tare rău. Își dorea să ajungă cât mai repede acasă, să se ascundă sub plapuma cu cercuri verzi și să stea acolo până îi va trece, apoi să se ridice și să mai picteze un tablou pentru a putea să-l vândă și să facă banii necesari următoarei vizite la Fundeni. Spunea că a renunțat la jobul de contabilă, nemaiputându-se concentra și că reușea să se întrețină din vânzarea tablourilor sale. Uneori o mai ajuta un frate plecat în Anglia, dar asta doar când se vedea nevoită să-i accepte ajutorul. Părinții nu aveau posibilități financiare, dar îi asigurau hrana sănătoasă în fiecare zi. Îi aduceau ouă de țară, legume și alte cele. Aura nu mai consuma carne. Auzise în spital că celulele canceroase se dezvoltă datorită acesteia și dintr-odată, i se făcuse o scârbă teribilă. Nu putea să suporte nici măcar mirosul.
Din când în când, trăgea aer în piept și gemea încet.
Irina a înțeles că ar fi bine să îi capteze atenția și să îi păcălească în felul acesta durerea, așa că, preț de vreo patru ore i-a povestit cam toată viața. Era căsătorită de nouă ani, dar încă nu avea copii. Nu pentru că nu putea, ci pentru că nu simțise încă momentul. Era pasionată de cărți vechi, de gătit și de versuri. Îi plăcea să bea bere și să planteze busuioc pe terasa casei, iar iarna să stea în fața șemineului cu o cană de vin fiert cu portocale și scorțișoară. Adormea doar cu televizorul deschis și nu purta șosete niciodată. Nu avea animale pentru că luase un microb în copilărie și devenise paranoică din această cauză. Își petrecea concediul la părinți, într-un sătuc înconjurat de dealuri, dornică de gălăgia făcută de păsări, insecte și nu de mașini. Nu era posesoare de permis de conducere pentru că se temea teribil că ar putea răni pe cineva și prefera să meargă cu avionul. Acum optase pentru tren, nemaigăsind bilete compatibile cu zilele în care dorea să plece, dar să se și întoarcă. Nu-i plăcea să meargă la mare. Prefera muntele, în special datorită câtorva restaurante de unde pleca rostogolindu-se. Era o tipă haioasă, cu dinții strâmbi, însă cu un zâmbet revigorant. Vorbea cu același accent moldovenesc, chiar dacă locuia de ani buni în sânul Capitalei. Ar fi putut să se controleze cum o făcea deseori, dar de data aceasta considerase că nu e cazul. Era totuși o moldoveancă și nu avea de ce să ascundă asta. Utiliza corect limba română, se exprima pe înțelesul tuturor și nu dorea să impresioneze prin nu știu ce expresii sofisticate. Chiar s-au amuzat pe baza cuvintelor: coșarcă, citor, scrob, țolic, chirpidin, melesteu, ogheal și hogeag.
Irina a făcut-o pe Aura să râdă, să-i povestească la rândul ei diferite chestii, să uite puțin de unde vine și să-i  adoarmă în poale până când trenul avea să ajungă la Iași. Acolo s-au îmbrățișat, au făcut schimb de numere de telefon și au stabilit ca data viitoare să se întâlnească la Mara Mura, acea cofetărie ca-n povești, din Piața Romană…

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *