Life

Se umple Raiul de bunici…

Ca o lumânare, încet- încet, se sting bunicii noștri… Cu privirea senină și cu mâinile împreunate în rugăciune, își iau rămas bun fără cuvinte. Doar o răsuflare îi mai desparte de un final și-un început. Nu mai plâng de mult. S-a terminat cu lacrimile și cu orice alt fel de suferință. De-acum, se lasă liniștea aici și-ncep viorile să cânte în cer…

Îi petrecem neputincioși, fără a înțelege de cele mai multe ori rostul plecării. Ne îngrozește faptul că ne va fi dor și că nu vom putea să-i facem față, dar până și asta se învață. Să trăiești cu dor, zi de zi, clipă de clipă. Nu știi exact până când, însă speri într-o posibilă revedere la un moment dat. Te agăți de-un vis și mergi mai departe.

Eu am doi acolo, iar de astăzi, Răz îi are pe toți patru… Mi-ar plăcea să știu că bunicul meu îl va invita pe tataia la un pahar de vin și că bunicile noastre  vor împleti împreună șoșoni și cheptare, așa cum au făcut cândva, pe pământ. Parcă îi și văd cum se cherchelesc și-ncep să facă fel și fel de glume, până când se dă semnalul de culcare. Mămăițele mai stau oleacă la povestit căci ele-s învățate încă de pe vremea când își petreceau serile scărmănând lână sau țesând covoare la război… Aleg să-mi imaginez și să cred asta.

Să vă împrieteniți, da? Noi vă iubim la fel de mult. See you later!

Se umple Raiul de bunici,
Poveștile rămân pe-aici…
Mai lasă-i, Doamne printre noi
Că ne-au rămas părinții goi!

 

 

 

 

Share on Facebook0Tweet about this on TwitterShare on Google+0Share on LinkedIn0