Diverse, Life

Bunica și prințul chel

Eram copilă și dormeam
Pe la bunica, vinerea,
Căci nu conta dacă eram
Puțin cuminte și cam rea.
Primeam rânzica de la pui
Și pieptul fript în sobă,
Iar mai apoi, luam din cui
Un capoțel la modă.
În patul cu trei arcuri lipsă,
Mă ghemuiam ușor,
Cu fața ei, în palme strânsă,
Speram c-o să adorm.
Bunica îmi zicea povești,
Mi se juca prin plete…
Îmi aducea jumări din beci,
Brânzică, două cepe…
Puneam de masă iar, în pat
Cam tot ce-aveam de dulce,
Căci, de! Copil înfometat
Nu poate să se culce.
Iar când stomacul se oprea
Din lupta cu mâncarea,
Bunica mă îmbrățișa
Și-mi pregătea culcarea.
Cu vorbe calde, ea-mi șoptea
Că undeva, departe,
Pe-un colț de rai sau pe o stea,
E-un prinț pierdut în noapte…
Că are părul pân’ la umeri
Și cizme de soldat,
Iar galbeni? Cât nu poți să numeri,
Dar trebuie salvat.
O cotoroanță cu nas mare
Îl ține prizonier
Și îl hrănește cu sarmale
Ca să rămână chel.
Nici apă nu îi dă. Deloc.
Doar țuică de cireșe,
Iar uneori, un ceai de soc
Sau unul de măceșe.
Așa spunea bunica mea…
Până-i cedam în brațe,
Căci somnul mă ademenea
Ca boabele pe rațe.
Ce s-a-ntâmplat cu prințul chel?
Povestea… nu mi-a terminat-o…
Bunica… a plecat la el
Spunând că a chemat-o…

 

Diverse

Cu pantofii la…povești

Azi mi-am pus pantofii cu toc și-am stat așa vreo patru ore. Am periat covorul încălțată astfel, am pregătit și-un puișor pentru cuptor, am întins chiar și rufele pe uscător, dar cel mai tare este că am terminat de scris…ceva. Despre subiectul acesta, în altă postare, curând.
Am fost întrebată de multe ori ce fac cu atâția pantofi și nu prea am avut un răspuns. Parcă mi-a fost rușine pentru că majoritatea oamenilor mă văd purtând încălțări cu talpă joasă. Pur și simplu, îmi plac. Atât. Nu știu să ofer mai multe explicații deși, dacă sap adânc în copilărie, realizez că au existat destule momente în care îmi doream sandale ca ale Nicoletei, pantofi ca ai Bogdanei, cizme ca ale Iuliei și din lipsă de bani, evident, nu le-am avut. Au fost și câteva Crăciunuri când Moșul a încurcat sacul și… Tot ce se cumpăra la noi acasă, era înmulțit cu trei. Prin urmare, cred că am suferit ceva… Du-te, gândule! Nu-mi strica dispoziția!
Cum procedez când las garda jos:  îi iau, îi bibilesc, îi dau cu spray special, îi așez pe raft în funcție de culoare și-apoi, din când în când, îi curăț și stau cu ei la povești. Ca o senilă, știu. Îmi asum asta. Și ca să vedeți cât de tare m-au supus, pe cei pe care-i țin în cutie, din lipsă de spațiu, îi mai schimb la o anumită perioadă cu cei de pe raft. Să nu se supere. Le cumpăr până și odorizante de cameră pentru că, ce să vedeți?

Previous Image
Next Image

info heading

info content


Le-am făcut căsuță. În debara! Uite-așa cobor eu două etaje după murături, numai să fie ei fericiți și nederanjați.
Când aveam serbări, îi scoteam la plimbare. Acum, văd lumina zilei doar dacă avem vreo nuntă, dacă îmi trebuie în spectacole sau la vreun eveniment mai pretențios. E tare ciudat! Nu știu cum se face, dar mereu ajung să aleg aceleași trei perechi de pantofi… Două perechi negre și una crem. Probabil că picioarele mele hotărăsc asta, căci au început și ele să mă bombardeze cu semne de bătrânețe.
Să nu vă gândiți că am plătit o avere pe ei. Am pantofi sau cizme pe care am dat 30 de lei. Iată-le! Sunt 37, eu port 38, dar la prețul acesta, pot să mă și strângă puțin că nu mă supăr. :-)))))I-am pus acolo, la păstrare. Cine știe? Nu vânez reducerile, dar dacă-mi pică, nu mă dau la o parte. Nu-i aleg cu cap, nu. Îi aleg după… cum îmi fac piciorul, nu după cum se simte „dumnealui”. E adevărat că am și primit cadouri de acest gen deoarece au mai aflat și alții despre țigla mea lipsă. Mulțumesc! Știu și cum se numește asta în termeni psihologici, însă aleg să nu-mi bat capul. Mi-ar fi plăcut să-i pot împrumuta surorii mele, dar cum ea trăiește pe picior mare, n-a fost să fie.Da… Uite-așa le-am mai zis azi o poveste cu miros de Lenor și gust de usturoi. Tare asocierea, nu?:-))) Luni, duc o pereche băbească în oraș și-o urc pe scenă. Să-mi fie blândă, zic.

 

Citește în continuare…

Life

Femeie

Femeie, ești obosită. Ai dreptul ăsta, nu te jena! Este de-ajuns cât ai făcut până acum și nu te judecă nimeni dacă îți iei un răgaz și te așezi pe prispă, cu capul sprijinit în palme. Poți ofta adânc sau poți plânge cu sughițuri. N-o să te obrăzească nici copiii, nici soțul, nici… măcar eu. Ai sufletul construit asemenea unui burete. Absorbi cu ușurință apa, dar din păcate, și murdăria. Încerci să n-o bagi prea mult în seamă, însă ea stă pitită și te face să suferi când te aștepți mai puțin. Citește în continuare…

Poezie

Tu…(versuri altfel)

Tu iei forma tuturor gândurilor mele bune.
Ești călătorul cel mai drag din lume.
Îmi ești prezent în toate
și-mi speli adâncurile de păcate.
Nu mă cerți, doar mă ierți.
Nu mă acuzi, doar cu ploi de vară tu mă uzi.
Nu mă bântui ca-n povești… Tu doar mă locuiești
Cu privirea, cu trupul,
așa cum își primește mortul pământul.
Nu-mi iei haina, nu-mi tai părul,
doar îmi hrănești cu miere dorul.
Nu mă-nvinețești cu pumnul…
Tu mă săruți întotdeauna primul…
Pe frunte, pe buzele uscate,
pe ochi, pe gât, până se face noapte.
Culoare îmi pui pe chip
Tu, om mare, doar cu degetul mic
îmi schimbi norii de pe cer
și-mi pui grijile-n cuier.
Visuri îmi clădești cu palmele,
În pereți îmi zidești doar urmele.
Tu mă dai în leagăn până sus,
Până-acolo unde durerile nu-s.
Nu vorbești prea mult, nici prea puțin,
Ci-mi umpli din când în când, paharul cu vin…

Diverse, Poezie

Smarando (din colecția Femei și femei)

Smarando, ți s-a diluat privirea
De plâns, de dor, de zbucium greu,
Căci el ți-a înșelat iubirea
Cu Doina de la „Ceapeu”.

L-ai prins chiar tu, în fapt de seară
Cum îi ducea salam și suc
Și l-ai iertat, Smarando, iară
Când ți-a jurat că-i doar un truc.

Ai auzit apoi, de la vecina
Că l-a văzut la florărie…
Smarando, spune tu, a cui e vina
Că ai tăcut și-ai plâns în vie?

Puteai să îl gonești de-acasă,
Să îi strângi într-o pungă toți nădragii,
Dar ai ales să-l pui la masă
Și să-i înmoi chiar și posmagii.

Smarando, nu te teme de singurătate!
Ești așa tânără și jucăușă!
Fă-i vânt cât încă se mai poate,
Să meargă la cea care parcă-ar fi mătușă.

Nu-i mai deschide poarta, fată dragă!
Ia bate niște cuie lângă ea,
Când o sări, durere el să tragă,
Iar tălpile să-i sângereze-anapoda.

Să plece singur, șchiopătând amar,
La Doina să îi pună fașă.
Așa cum ai făcut tu, an de an,
Să-i calce ea acum cămașă!

Life

Moșii de iarnă o aveau pe bunica…

Trecea bunica prin troiene în fiecare an, la Moșii de iarnă, să aducă nepoților, zeamă caldă de găină, plăcintă cu nucă, dar și cu brânză sărată de oi, porumb dulce, fiert și câte un bănuț, după cum îi mergea vânzarea la ouă. Toate erau puse în farfurii frumos pictate și alese cu grijă de dânsa, de la piață.  Noi o așteptam cu nerăbdare încă de când se crăpa de ziuă, precum cei trei iezișori din poveste, întrebându-ne dacă nu cumva avea să lipsească în anul acela. Ea nu lipsea…Venea cu trăistuța plină, ajutată de-un ciomag care-o ferea de eventuale căzături ori de vreun câine rămas nelegat. Era tare vitează! În preajma ei nu te temeai nici măcar de strigoii despre care auzisem pe-atunci că ar fi cele mai de temut dihănii. Încă de  cum ajungea, punea olicioara cu borș pe plită și începea împărțeala. Eu, cu ochii la bucățile de carne, parcă abia așteptam să gafeze și să nu-mi pună cea mai bună bucățică. Dacă greșea, se scotea cu rânzica pe care, știa sărmana că doar mie mi-o poate da. În caz contrar, putea citi pe fața mea dezamăgirea, iar figurile de copchil răsfățat ieșeau la înaintare. Mă bosumflam și refuzam să mai comunic…o perioadă. De sufletul Mariei, al lui Culiță și-al străbunicilor pe care nu i-am cunoscut, primeam pomana. Apoi începeam să mâncăm cu poftă, dar ghimonul de fată, în propria-mi persoană, tot cu privirea prin farfuriile celorlalți era. Nu care cumva să nu fie egale porțiile sau să fi primit altul vreo firimitură-n plus. Recunosc că și acum mai fac asta, din obișnuință. Citește în continuare…

Poezie

Aneto

Aneto, ți-ai pus șorțul
Cu roze și cu maci,
Dar cum se face oare
Că mă privești și taci?

Nu vezi că sunt flămând
Și că mă sting ușor
Când tu te uiți zâmbind
La Vladimir, cu dor?

Hai să fugim în lume!
Palat eu o să-ți fac.
Aneto, hai cu mine,
Nu mă lăsa să zac!

Te las să-mi fii stăpână
Și-o să te-ascult în toate!
Îți fac cheptar din lână
Și vestă cu mușcate.

Aneto, am strâns leafa
Pe șase luni jumate
Și ne ajută mama
Ca să fugim la noapte.

Te-aștept lângă fântână,
Unde-mi spuneai cândva,
Sub acel clar de lună
Că eu sunt viața ta.

Ce mi-ai făcut tu mie?
Din om, doar umbră sunt…
Aneto, hai cu mine,
Nu mă lăsa să plâng!