Life

Botul de rață, extensiile până la genunchi și alte artificii

Nu știu exact cum ar trebui să încep… Sunt sătulă de ce observ și am nivelul de toleranță scăzut. Ca să fiu mai precisă, este la limită. Nu mai pot! Văd și citesc multe și nu-mi explic de ce aleg fetele să se urâțească încă de la vârsta la care multe dintre noi încă ne jucam cu păpușile. Mie îmi este rușine când, de fapt, ar trebui să le fie lor. Oare nu-și dau seama că imaginea pe care aleg să o distribuie urlă a disponibilitate pentru aproape orice? Că aia nu e frumusețe? Nici măcar nu e amuzant. Este alarmant!
Botul de rață. Păi au văzut ce fel de femei îl practică? Dacă ele apar la TV, asta nu înseamnă că sunt un model pentru cei care privesc. Sau poate că Loredana  reprezintă modelul lor în viață. Nu știu…
Machiajul strident și grosolan ce acoperă o piele de copil care va fi bombardată din acest motiv cu tot felul de iritații. Sunt convinsă că demachierea ori nu se face deloc, ori dacă se face, nu se face cum trebuie. Am văzut fete cărora, dacă le puneai un polonic pe față, se lipea instant și nu pentru că aveau cine știe ce puteri paranormale, ci pentru că fondul de ten era ca la…fără număr. Sprâncene smulse și înlocuite cu tatuaj. Negre ca dracul gol. Citește în continuare…

Ganduri

Unde-i cald și bine…În căutarea fericirii

Azi îmi e toamna parteneră pentru că vreau să lenevesc în pat, până târziu, să stau învelită cu păturica-mantie și să privesc afară, fără o țintă anume. Îmi voi face și-un cappuccino și dacă voi avea chef, voi frământa doi pumni cu făină și voi „confecționa” câțiva papanași. Am o listă lungă de lucruri de făcut, dar pentru că ieri m-am cam obosit, mă fac că n-o văd. Azi. Mâine? O voi lua în plin. Și subiectul noului articol de publicitate mai poate aștepta. Ce nu suportă amânare e „În căutarea fericirii” de Bertrand Russell. M-am făcut că nu o văd destul timp. Asta și pentru că m-am simțit suficient de fericită. Am zis suficient, deci se poate și mai mult. Sunt curioasă, mai ales că această carte mi-a fost recomandată de un om cu adevărat special.
Schimb direcția și vă mărturisesc că mușcatele de pe balconul meu refuză în continuare să îmbrace hăinuțe galbene. Sunt verzi și-au mai înflorit încă o dată, probabil de ciudă. Ploița de duminică le-a binecuvântat, iar vânticelul rece le-a scuturat de toată moleșeala. Citește în continuare…

Diverse

Șterge și rescrie! Tu ce ai pe listă?

Fiecare viață de pe acest pământ reprezintă o poveste. Că e vorba despre cea a unui președinte sau a unui cerșetor, povestea le aparține lor și numai lor. Poate că primul a avut tot ce și-a dorit, dar a fost nefericit mai tot timpul, pe când celălalt, deși sărac, s-a simțit de multe ori liber și fericit. Cert este că ambii au avut momente pe care, dacă ar putea să le șteargă și să le rescrie, ar face-o. Cu toții cred că avem.
Cum ar fi dacă, folosind pixul Frixion care împlinește anul acesta 10 ani și care este importat în România exclusiv de Dacris, am putea să facem asta? Tu ce ai pe listă? Ce pagină din viața ta ți-ai dori să scrii din nou?
Ca să prinzi curaj, o să-ți dau propriul exemplu și cine știe? Poate îmi dezvălui până la urmă. Voi avea  răbdare să te ascult. Promit să nu te judec!
Eu aș șterge momentele în care mi-am supărat părinții și câteva în care m-am comportat ca o nepoată răsfățată cu bunicii, răspunzându-le necuviincios și făcând-o pe supărata un timp îndelungat. Am zis eu niște vorbe pe care le-am regretat când era din păcate, tardiv. Aș înlocui aceste momente cu niște îmbrățișări, cu niște seri de dormit împreună și de povestit câte în lună și-n stele. Doamne, am atât de multe lucruri să le povestesc! Evident, dacă s-ar putea, aș șterge data când bunicul Ion și bunica Didina ne-au părăsit… mutându-se pe-o stea și i-aș așeza zâmbitori la masă, la nunta mea. Asta pentru că nu au mai apucat sărmanii și pentru că mi-aș fi dorit extrem de mult să îi am alături. Sunt convinsă că și ei și-au dorit. Pe bunica aș servi-o cu o cremă de whiskey, în amintirea rachiului îndulcit cu miere și mentă, iar bunicului i-aș oferi un dans…Nu am dansat niciodată cu el… Da. Asta aș rescrie din tot ce am trăit până acum.
Citește în continuare…

Ganduri

Unde e mama, nu-i durere… (cel mai bun tratament)

Mi-am așezat capul cu grijă în poala ei și am lăsat-o să mă vindece prin mângâieri fermecate de toată durerea ce mă apăsa deja de prea mult timp. I-am simțit bătăturile și asprimea pielii palmelor, dar nu m-a deranjat deloc. Cum să mă deranjeze dovada muncii unui om? Fruntea  și ceafa mi s-au relaxat de la prima atingere, apoi tot corpul mi s-a liniștit. Așa de bine îmi era! Nu m-aș mai fi ridicat nicicând din cuibul ce-mi fusese păstrat cu atâta dragoste încă de dinainte de a mă naște. Uneori, glasul ei face minuni de la depărtare. Doar îl aud și-mi trece tot. De ce? Pentru că-mi șoptește exact ce am nevoie să aud. Cuvintele ei sunt cele mai frumoase din tot Universul, căci sunt cusute cu fir de iubire pură.

Ea știe să-mi oblojească prin vorbele-i blânde toate rănile.
Ea mă repune pe drumul drept și-mi dă putere și merinde pentru a-l străbate până la capăt.
Ea știe să ierte de fiecare dată chiar dacă lacrimile îi fac poteci pe obraji.
Ea nu ține mânie pentru că are un zâmbet ce iese primul la înaintare.
Ea râde colorat.
Ea mai poate un pic când nu se mai poate.
Ea e cel mai bun tratament pentru minte, corp și suflet.
Unde e mama, nu-i durere pentru că a luat-o cu propriile mâini și-a azvârlit-o departe, departe… Citește în continuare…

Ganduri, Life

Tu aștepți începutul de an școlar?

Tu aștepți începutul de an școlar?

Voi fi sinceră și voi recunoaște că din postura de elev, nu am așteptat niciodată cu nerăbdare începutul de an școlar. Cum mă puteam bucura că zilele în care cutreieram drumurile aveau să se termine? Că îmi rămâneau doar sâmbetele de petrecut la bunici, că se retrăgeau către oraș nepoții veniți în vacanță și de care mă mai amorezam ușor, că nu mai pierdeam serile pe gard cu gașca de prieteni, că urma o perioadă luuuungă de trezit dimineața și de respectat un anumit program? Nici măcar mormanul  colorat de rechizite nu mă anima, iar dacă păstram ghiozdanul de anul trecut, tristețea era și mai mare. Cât am purtat uniformă a fost bine, dar când i-au luat locul rochiile și pantofii cu toc, eram clar în depresie. De ce? Pentru că ai mei nu aveau bani de din astea și nici nu cred că și-ar fi dorit să mă vadă îmbrăcată astfel la școală. Dar eu aș fi vrut, căci așa sunt copiii. Dacă văd la alții, își doresc și ei. Pentru că nu se putea, alegeam să visez, uneori cu ochii deschiși, că am fustă de blugi, cămașă în pătrățele, rucsac din piele, penar cu Sailor Moon, pantofi cu toc, inele, lanțuri și brățări cu nemiluita. Pe-atunci nu mă costa nimic să-mi imaginez toate astea. Eram o sfrijită iute, cu o groază de planuri în cap. Citește în continuare…

Povești

Povestea lui Ionuț (fragment)

Două zile până la Crăciun

L-am zărit plângând pe prima treaptă a scării de la magazinul de jucării „Pitulici”. Deși ningea, nu avea căciuliță, mănuși sau fular. Doar o jachetă mult prea mare, o pereche de pantaloni cam scurți și niște adidași fără șireturi. Părul șaten îi acoperea urechile care, la momentul respectiv, mi s-au părut mult prea alungite. Parcă era un mic elf. Ochișorii inundați de lacrimi s-au speriat când m-am apropiat și l-am întrebat:
– Cum te cheamă, puișor?
M-a privit cu o durere de-am simțit că vreau să mă ascund și să plâng până când mă voi evapora.
– Ionuț. Mă cheamă Ionuț.
– Și de-al cui ești tu, Ionuț?
Și-a  înghițit cu zgomot lacrimile care i-au pătruns colțul gurii și cu toată puterea de care era în stare un copil de nouă ani, mi-a spus:
– Nu sunt al nimănui. Sunt singur.

Fără să-mi dau seama, m-am trezit strângându-l pe Ionuț atât de tare în brațe, încât aveam impresia că este cineva pe care l-am așteptat toată viața și de al cărui dor m-am perpelit ani la rândul. El nu a ripostat deloc. S-a făcut și mai mic la pieptu-mi și a închis ochii. Părea că visează și e fericit. Mânuțele i le-am încălzit, dar îmi doream să-i încălzesc și toată disperarea de pe chip. Citește în continuare…

Ganduri

Mi-a spus…

Mi-a spus că-s frumoasă, dar i-am răspuns că sunt cel mult…plăcută.
Mi-a spus că-s deșteaptă, iar eu l-am asigurat că de multe ori o dau grav în bară.
Mi-a spus că-s amuzantă și l-am poftit să mă viziteze în zilele alea în care lacrimile mi se contopesc cu vorbele de jale.
Mi-a spus că-s veselă, însă i-am dezvăluit că până și asta se poate mima.
Mi-a spus că-s amabilă și l-am rugat să nu-mi ceară nimic pentru că nu mă aflu într-o stare „amabilicioasă” și-i posibil să-i demonstrez exact contrariul. Citește în continuare…