Din serile acelea (fragment)
„…A mângâiat-o pe spate vreo două ore și când părea că a adormit, s-a sustras ușor de sub plapuma cu buline verzi și-a mers la fereastră. Traseul până acolo l-a străbătut calculând posibilul zgomot al fiecărui pas și încercând (parcă) să calce fără să atingă podeaua din stejar, recent rașchetată. A stat acolo mult timp, pierdut în întuneric, gândindu-se la ce-ar fi putut face mai bine, mai altfel, mai potrivit pentru ca ea să-și găsească din nou echilibrul. Ar fi vrut să o strângă în brațe și să-i spună că zbuciumul ei îi este lui închisoare, iar lacrimile îl dezarmează de fiecare dată, însă nu dorea să-i alunge somnul și-așa greu instalat. În sinea lui recunoștea că ar mai fi vrut un lucru. Să o vindece printr-un sărut și să-i pună toate anotimpurile din suflet în ordine, printr-o îmbrățișare. Simplu? Extrem de complicat în acel moment… Citește în continuare…
lumină locuri fascinante, povești și personaje minunate pe care nu le întâlnim în majoritatea programelor propuse de celelalte televiziuni și pe care, istoria nu ne lasă să le uităm. În fiecare emisiune există un invitat care își expune amintirile legate de locul în care, un jurnalist iscusit a decis să-și petreacă 24 de ore. Așa se face că Florin Zamfirescu ne-a adus aminte de Călimănești, Șerban Ionescu de Petroșani, Ion Caramitru de Sulina, Maria Dinulescu de Făgăraș, dar și mulți alții. Cât durează emisiunea, nu mă mișc din pat, nu dau atenție telefonului (și-așa îmi mănâncă prea mult timp), nu fac nimic altceva. Stau cu ochii ațintiți și cu urechile ciulite, mai ales că și vocea celor care prezintă mă atrage. Textul este foarte bine scris și citit. Se respectă semnele de punctuație, iar emoția transmisă este una reală. Chiar mă gândeam de multe ori, cine are vocea groaznică de pe fundalul diferitelor programe de așa-zis divertisment, care „interpretează” un text atât de prost? Vreo rudă de-a lui Victoraș care spune că trebuie să închidă interviul și nu să-l încheie? Aaaahhhh……
Când se stinge lumina, rămân doar eu. Eu cu gândurile mele… și cu Dumnezeul meu cu părul lung și alb, cu ochii albaștri și cu mantia lui imaculată. Atunci respir cumva altfel și de multe ori realizez lucruri pe care ar fi trebuit să le înțeleg mai ușor sau mai repede. Îmi aud bătăile inimii și-mi dau seama că a mai trecut o zi în care am trăit, am existat. Cele câteva stele pe care le observ pe cer, din patul meu , par să-mi fie aliate în lupta pentru cucerirea somnului suprem. Doar par, căci domnul cu pricina se lasă tare greu cucerit și le mituiește de fiecare dată cu acadele colorate și cu gust de Cola. Am încercat să-l atrag cu ceaiuri aromate, liniștitoare, cu lumânări parfumate, cu băi calde în care am pus picături răzlețe din uleiuri esențiale de eucalipt, cuișoare sau lavandă, însă e încăpățânat și nu vrea să se lase. Poate că nu am destul șarm și nu mă place. Până la urmă, nici eu nu-l plăceam când îl aveam în program și nu mă puteam ridica de sub păturică înainte de ora stabilită. Să vrea oare răzbunare? Eu vreau împăcare. Pașnic îmi e felul și strânsă îmi e îmbrățișarea. Hai s-o dăm la pace că mi-au îmbătrânit pleoapele și-a început să se și vadă! Iartă-mă dacă ți-am fost vreodată infidelă și te-am trădat cu seriale până spre dimineață ori cu vreo carte seducătoare!