Diverse, Life

La Buna din deal s-au trezit Poveștile bunicuței Alina

Nu costă bani, dar mă face fericită

Am și eu o bucurie, pe lângă alte bucurii cu care mă alintă viața. Primesc mesaje de la oameni mari sau mici, în care îmi spun că mi-au cumpărat cărticelele și-mi mulțumesc pentru starea pe care le-a transmis-o o anumită povestioară.
Eu nu sunt scriitoare, dragii mei. Sunt( cel mult)autoare. Fac această precizare pentru a lămuri pe toată lumea. De fapt, sunt un om căruia îi mai tresare mintea uneori, când se chinuie să adoarmă și nu reușește. Știți voi…Când toată lumea visează, eu sunt trează. Exact ca în noaptea aceasta. M-au năpădit grijile legate de spectacolul de sâmbătă și-mi aleargă replicile prin cap, mai ceva ca un roi de albine.

Vă spuneam că-mi scriu oamenii. Știți? Unii dintre ei nu-mi mai spun Alina, ci bunicuța Alina ori Alinușca. Pentru mine, e terapie pură acest lucru. De fiecare dată, mă încarcă pozitiv și-mi simt interiorul puțin gâdilat. Bine, puțin mai mult. E tare plăcut să știi că ești apreciat! Nici nu vă imaginați cum mă emoționez atunci când primesc poze făcute de persoane cunoscute sau nu,  cu ale mele cărticele, la diferite târguri, prin librării, depozite etc. Mi s-a întâmplat să-mi trimită și poze în care copiii îmi strâng cărticica în brațe. Cele mai frumoase declarații pe acest subiect au fost cele în care mi se mărturisea că în fiecare seară, puiul adoarme după ce i se citește Văcuța Florica. Da, aceasta este una dintre cele mai îndrăgite povestioare. Bineînțeles că au apărut și chestii comice. De exemplu, bunicuțelor li s-a cerut să facă gogoși cu magiun de prune, lapte cu tăiței de casă ori să le spună nepoților, povești nemaiauzite de nimeni. Nu cred că s-au supărat. Până la urmă, asta fac bunicile, pe lângă multe tone de alte lucruri. Citește în continuare…

Ganduri

Scrisoare către…cancer

 

cancer…O secundă m-am gândit dacă să-ți scriu numele cu literă mare, dar nu cred că meriți asta. De fapt, sunt sigură. Te cunosc. Te-am văzut în vizită pe la atâția oameni dragi. Le-ai lăsat casele goale și sufletele pline de durere. N-ai făcut curat, ci ai deranjat toate lucrurile de la locul lor. Nici măcar nu știi că un musafir educat întreabă dacă poate să te viziteze. Prin urmare, ești și needucat.

Cu ce drept le-ai tulburat echilibrul? Cu ce drept i-ai pus în fața unei hârtii care-i condamna? Cu ce drept ai făcut ca lupta pentru viață să fie una extrem de dureroasă, dar și foarte costisitoare? De ce ai făcut ca existența unui final să fie mult mai dorită? Te-ai gândit vreodată la Mihăiță? L-ai lăsat fără mamă de la 4 ani… Îl crește bunica. Tata s-a recăsătorit și are alt copil acum… El încă o mai așteaptă să se întoarcă. Chiar și copiilor de la grădiniță le spune că mama lui va veni în curând cu multe cadouri și le va da și lor… De nenea Vasile mai știi ceva? Îți zic eu. S-a prăpădit după ce l-ai schilodit. Ajunsese să se roage pentru sfârșit.  Elena încă luptă. Departe de casă, printre străini. De ce? Pentru că șansa ei de a scăpa de tine se află tocmai în Franța. Știi că și-a vândut apartamentul pentru asta? Dar ce-ți pasă ție, când iei fără milă un copil de șase ani. Pe Tudor. Cum care Tudor? Băiețelul acela cu părul blond și cu ochii verzi. Avea o pasiune pentru mașini. Recunoștea orice model. Prima dată l-ai obosit, apoi l-ai amețit. Te-ai legat de capul lui și l-ai lăsat și fără părul frumos în care obișnuia mămica lui să se joace. Citește în continuare…

Ganduri

Povestea din spatele cortinei

 

Zi-mi o poveste, te rog! Dar una frumoasă, cu final fericit. A mea s-a încheiat aseară, după ce s-a tras cortina. Am rămas în spatele ei minute multe și-am plâns. Mi-aș fi dorit să o iau de la capăt și să-mi joc rolul la infinit. Atât de mult mi-a plăcut! Te-am zărit în primul rând și-am știut că nu are de ce să-mi fie frică.Unde ești tu, eu sunt în siguranță. Întotdeauna. Îți mai amintești că mi-ai spus că-s total schimbată acolo, sus? Că te îndrăgostești de mine de fiecare dată, însă în mod diferit? Că îmi inspiri replicile cu teama de a nu mi le pierde? Mereu spui axact ce-i trebuie sufletului meu. Cum faci?
Te-ai gândit la poveste? Spune-mi una în care nu e musai să mă pot vedea în rolul principal. Uneori, poziția secundară te poate ridica atât de neașteptat. Vreau să îți aud glasul, neapărat. Ți-am admirat tot timpul intonația. Ce zici? Ai una așa, pe placul meu?
Știi ce-am făcut după ce s-a golit sala de spectatori? Am mers din nou pe scenă și-am încercat să o ascult. Încă mai vibra. Mi-am lipit urechea de lemnul ce respira atâția pași, am închis ochii și-am stat în îmbrățișarea aceasta pătimașă până când am știut că pot merge mai departe. M-am ridicat cu putere și-am plecat spre cabină. Acolo, am șters și ultima urmă vizibilă din cine fusesem cu puțin timp în urmă.
Am lăsat rochia albastră pe fotoliu și m-am strecurat din nou în blugii rupți și cămașa cu imprimeu floral. Mi-am luat noul scenariu și-am ieșit pe ușă. Am avut senzația că dacă nu măresc pașii, ceva urma să mă prindă și să mă tragă înapoi. Abia în mașină am respirat adânc și-apoi, singurul drum din mintea mea ducea doar la casa ta…Iată-mă! Am ajuns și te rog, așa cum tu m-ai rugat pe mine de atâtea ori, să-mi spui o poveste, dar să o cauți în tine. Alege-o pe cea mai interesantă și-am să te aștept să mi-o împărtășești sub salcâmul de pe ulița din satul meu natal. Deja simt iarba vie sub greutatea picioarelor, iar mirosul de soc parcă mă ademenește să-mi iau bilet spre casă.
Am trecut doar ca să te invit acolo. Să vii neapărat!

Ganduri

Te-am visat aseară, mamă…

Te-am visat aseară, mamă… Eram din nou mică și te priveam din patul de odinioară cum îți pieptănai părul lung, în oglinda rotundă. Sub ea, era dulăpiorul acela, în care ne țineam cosmeticele. Știi tu, cel făcut de tata din carcasa unui televizor Diamant. Parcă te văd din nou cum îți dădeai pe față cu Doina (emulsie cu lăptișor de matcă) roz. Poate pentru că seara trecută, m-am demachiat folosind-o. Am zărit-o sâmbătă, pe raft și pentru că mi-a amintit de tine, am cumpărat-o. Știi, mamă? Tu ai lăsat atâtea lecții în mine… Fără să fie nevoie să îmi repeți de multe ori, mi-ai spus că o femeie cu picioarele curate și cu unghiile tăiate (asta dacă alege să nu le poarte lungi) va fi mereu apreciată. De asemenea, mi-ai zis că e bine să mă mulțumesc cu ce am și să nu mă compar cu alții, pentru că atunci, invidia va interveni și-mi va urâți chipul, dar mai ales, sufletul. Am mai greșit, mamă…Am comparat ceva-ul meu cu ceva-ul altora și pentru că am considerat că eram inferioară, am gândit rău și prost. Mi-am revenit repede, stai liniștită! De îndată ce mi-am amintit vorbele tale, mi-a picat vălul de pe ochi și-am văzut clar. Citește în continuare…

Povești

Povești cu El și Ea

 Din serile acelea (fragment)

„…A mângâiat-o pe spate vreo două ore și când părea că a adormit, s-a sustras ușor de sub plapuma cu buline verzi și-a mers la fereastră. Traseul până acolo l-a străbătut calculând posibilul zgomot al fiecărui pas și încercând (parcă) să calce fără să atingă podeaua din stejar, recent rașchetată. A stat acolo mult timp, pierdut în întuneric, gândindu-se la ce-ar fi putut face mai bine, mai altfel, mai potrivit pentru ca ea să-și găsească din nou echilibrul. Ar fi vrut să o strângă în brațe și să-i spună că zbuciumul ei îi este lui închisoare, iar lacrimile îl dezarmează de fiecare dată, însă nu dorea să-i alunge somnul și-așa greu instalat. În sinea lui recunoștea că ar mai fi vrut un lucru. Să o vindece printr-un sărut și să-i pună toate anotimpurile din suflet în ordine, printr-o îmbrățișare. Simplu? Extrem de complicat în acel moment… Citește în continuare…

Povești

Mătușa din Italia

Eram mică, prin clasele primare (poate chiar și mai micuță). Nu știam eu prea multe despre lumea care mă înconjura și nici răspuns la întrebarea „De ce unii au mai mult?”, nu aveam. Cert este că-mi doream mereu  câte ceva, iar ceva-ul acela era de regulă imposibil, din diferite motive.
Așa se face că la vârsta despre care vă povesteam, dorința mea arzătoare era să am și eu o mătușă în Italia. De ce o mătușă și de ce din Italia? Pentru că așa avea Monica, vecina noastră și tot așa avea și Adrian, băiatul șefului tatălui meu. Că o aveau nu era faptul care mă determina pe mine să-mi mai doresc una, pe lângă toate cele cu care mi-a bucurat Doamne-Doamne copilăria și care n-au venit niciodată cu mâna goală la mine. Pachetele, dom’le! Alea mă răscoleau și mă făceau să visez la ce-aș fi putut și eu primi cândva, de la o mătușă din Italia. Dulciurile cu care ieșeau acești copii în drum, reprezentau supremația nemaivăzută și nemaigustată din tot Universul bomboanelor și-al ciocolatelor, clămițele pentru părul Monicăi erau atât de colorate și-aveau forme care mai de care mai atrăgătoare, bicicletele, gecile și jucăriile lui Adrian mă făceau să mă întreb dacă, vreodată în viața mea, avea să vină și la mine, măcar un Moș Crăciun atât de bogat și de excentric…
Și-am sperat în toți acei ani la o mătușă din Italia. Mă mai amăgea tata cu una din Australia, dar cum i le cunoșteam pe toate și știam că sunt bătrâne și cam zgârcite, îmi cam luam gândul. Citește în continuare…

Ganduri

Am pus…

Am pus o țâră de răbdare și-am respirat adânc, închizând ochii și gândindu-mă la cel mai înalt vârf pe care l-am locuit, fie doar și pentru o clipă.
Am pus o mână de voință și una de curaj. După cinci minute, am dublat cantitatea.
Am pus trei fire de curiozitate. Recunosc că mi-au scăpat din borcanul pe care îl țineam departe de ochii curioșilor și nu am mai avut încotro.
Am pus șapte linguri cu zâmbet și șase cu râs. Toate de calitate.
Am pus o lopată cu sensibilitate și o cupă cu dulceață…sufletească.
Am pus o legătură de emoții nealterate. Le-am ales cu mare grijă din cufărul personal.
Am pus un pahar cu umanitate, căci nu se putea fără.
Am pus o găleată plină țel cu veritabilă cumpătare și încă una cu virtute.
Am pus cinci pungi cu discreție și-am tăcut.
Am pus nouă litri de iertare și pentru că mi s-au părut puțini, am mai adăugat unul.
Am pus o oală cu înțelepciune pe care am fiert-o cu cinci căni cu onestitate.
Am pus un butoi de bunătate. Mare și albastru, precum cel în care pune tata varză la murat.
Am pus patru pestelci cu pură credință și m-am închinat în gând.
Am pus o remorcă de sinceritate și stimă. Ambele proaspete-proaspete.
Am pus zece sticle cu toleranță,  două prafuri de compasiune  și nu am mai avut loc de… iubire. Chiar și așa, am amestecat totul, am lăsat la odihnă, am modelat și am băgat în cuptor. Prăjitura mea nu a ieșit…Era necrescută și fără niciun gust. Am plâns lăsând să iasă la iveală ciuda, frustrarea și vanitatea. Abia după ce-am recitit rețeta, am înțeles că am greșit cantitățile, ba mai mult, am sărit anumite ingrediente esențiale.

Așa e și în viață: dacă nu pui cât trebuie, nu merge!
Iar dacă omiți iubirea, rămâi flămând.
Citește în continuare…