Povești

Mătușa din Italia

Eram mică, prin clasele primare (poate chiar și mai micuță). Nu știam eu prea multe despre lumea care mă înconjura și nici răspuns la întrebarea „De ce unii au mai mult?”, nu aveam. Cert este că-mi doream mereu  câte ceva, iar ceva-ul acela era de regulă imposibil, din diferite motive.
Așa se face că la vârsta despre care vă povesteam, dorința mea arzătoare era să am și eu o mătușă în Italia. De ce o mătușă și de ce din Italia? Pentru că așa avea Monica, vecina noastră și tot așa avea și Adrian, băiatul șefului tatălui meu. Că o aveau nu era faptul care mă determina pe mine să-mi mai doresc una, pe lângă toate cele cu care mi-a bucurat Doamne-Doamne copilăria și care n-au venit niciodată cu mâna goală la mine. Pachetele, dom’le! Alea mă răscoleau și mă făceau să visez la ce-aș fi putut și eu primi cândva, de la o mătușă din Italia. Dulciurile cu care ieșeau acești copii în drum, reprezentau supremația nemaivăzută și nemaigustată din tot Universul bomboanelor și-al ciocolatelor, clămițele pentru părul Monicăi erau atât de colorate și-aveau forme care mai de care mai atrăgătoare, bicicletele, gecile și jucăriile lui Adrian mă făceau să mă întreb dacă, vreodată în viața mea, avea să vină și la mine, măcar un Moș Crăciun atât de bogat și de excentric…
Și-am sperat în toți acei ani la o mătușă din Italia. Mă mai amăgea tata cu una din Australia, dar cum i le cunoșteam pe toate și știam că sunt bătrâne și cam zgârcite, îmi cam luam gândul.
N-am fost un copil cu lipsuri, să nu mă înțelegeți greșit, doar că pe-atunci, capra vecinului era mai frumoasă, iar dacă mai venea și de prin alte țări, mi-o doream cu disperare la mine în curte. Aș fi schimbat oricând mormanele cu dulciuri pe care ni le cumpăra mama, cu un tub din acela cu bombonele roz de-al Monicăi…
Dar iată cum, la 30 de ani (numărul acesta m-a cam marcat, recunosc), m-am trezit cu „mătuși” nu doar în Italia, ci și în Anglia și-n Grecia. Una e mai tânără decât mine, însă în inima ei încape atâta bunătate cât nu găsești la alte zece persoane.
Mătușile acestea îmi trimit pachete, iar eu stau uneori cu orele și mă uit la ce se află în ele și-mi vine să lăcrimez aducându-mi aminte că în urmă cu peste 20 de ani, asta era una dintre dorințele mele cele mai mari -„Să am și eu o mătușă în Italia!”. Îmi este jenă că la vârsta pe care o am, sar într-un picior când sună curierul și-mi este dificil să  le explic că acum sunt mare și-am învățat să mă mulțumesc și cu puțin, că o simplă scrisorică (așa cum făceam cândva, iar eu mai fac și-acum) poate înlocui oricând pachetele trimise. Aprecierea mea pentru aceste „mătuși” va rămâne nealterată. Promit!

Share on Facebook22Tweet about this on TwitterShare on Google+0Share on LinkedIn0

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *