Povești

Povestea lui Ionuț (fragment)

Două zile până la Crăciun

L-am zărit plângând pe prima treaptă a scării de la magazinul de jucării „Pitulici”. Deși ningea, nu avea căciuliță, mănuși sau fular. Doar o jachetă mult prea mare, o pereche de pantaloni cam scurți și niște adidași fără șireturi. Părul șaten îi acoperea urechile care, la momentul respectiv, mi s-au părut mult prea alungite. Parcă era un mic elf. Ochișorii inundați de lacrimi s-au speriat când m-am apropiat și l-am întrebat:
– Cum te cheamă, puișor?
M-a privit cu o durere de-am simțit că vreau să mă ascund și să plâng până când mă voi evapora.
– Ionuț. Mă cheamă Ionuț.
– Și de-al cui ești tu, Ionuț?
Și-a  înghițit cu zgomot lacrimile care i-au pătruns colțul gurii și cu toată puterea de care era în stare un copil de nouă ani, mi-a spus:
– Nu sunt al nimănui. Sunt singur.

Fără să-mi dau seama, m-am trezit strângându-l pe Ionuț atât de tare în brațe, încât aveam impresia că este cineva pe care l-am așteptat toată viața și de al cărui dor m-am perpelit ani la rândul. El nu a ripostat deloc. S-a făcut și mai mic la pieptu-mi și a închis ochii. Părea că visează și e fericit. Mânuțele i le-am încălzit, dar îmi doream să-i încălzesc și toată disperarea de pe chip.
L-am întrebat dacă îi plac gogoșile. Mi-a spus că nu a mai mâncat una de când i-a murit mama, înainte de Crăciunul trecut. I le făcea cu magiun de prune și obișnuia să le servească alături de un pahar mare cu lapte. Ce bine că aveam de toate în casă! L-am invitat la mine, la o gogoașă, iar după un moment de ezitare, mi-a întins mâna. După ce mi-am scos mănușile și i le-am oferit, am pornit către casă, cu Ionuț aproape.

Pe drum am vorbit despre stele. Mi-a arătat una și mi-a zis că acolo locuiesc mama,tatăl și bunicii lui. Am privit-o și-am mai respirat încă o dată adânc.

Ionuț chiar era al nimănui. Îl mai ajuta o mătușă din partea tatălui cu hăinuțe de la copiii dânsei, dar nu-l putea ține în casă pentru că, spunea el, nu avea paturi destule. Preotul de la parohia din apropierea casei ce fusese cândva a lui, îi oferea mâncare și un acoperiș pe timpul nopții. Ziua hoinărea prin oraș. Nu cerșea, deși primise de multe ori de pomană fără să spună nimic. Mergea prin locurile de altădată. La brutăria de unde îi lua bunica turte cu urdă și mărar, la teatrul de păpuși unde-l ducea tata în fiecare zi de sâmbătă și la magazinul de jucării de unde îi luase mama, ultima oară, un trenuleț din lemn, cu locomotivă albastră… De cele mai multe ori stătea pe o anumită bancă din parc și cu degetele-i firave, pipăia o inimă scrijelită pe una dintre scânduri. Bunicul o făcuse sau cel puțin, așa îi povestise. Copilul spunea că este inima familiei lui, că a fost atinsă de toți cei dragi și că de fiecare dată când face și el asta, simte că nu s-a terminat totul.

Povestea lui Ionuț era tristă, mult prea tristă, însă părea necesar să fie știută.

Share on Facebook42Tweet about this on TwitterShare on Google+0Share on LinkedIn0