Ganduri

Să mă ierți, bunica…

Să mă ierți, bunica… N-am ajuns la matale… Te-am văzut, dar nu mai erai acolo. Plecaseși deja peste tot pe unde te-au purtat cei 80 de ani. Să vii, te rog, și pe la mine, chiar dacă nu ai fost niciodată! O să-ți placă. Mă străduiesc să mențin ordinea și curățenia, cât pot de mult. Uneori obosesc, bunica. E greu să crești copii. Nu ai mai putut să mă aștepți să ți-l aduc pe Ștefănuț, să ți-l pun în poală și să mi-l lauzi, cum făceai cu fiecare nepot de câte ori aveai ocazia… Te-ai grăbit, bunica… Ți-a fost teamă că rămâi cea de pe urmă și l-ai lăsat pe bunelu să adune singur puii de prin bătătură. Ai pus chiar și o cloșcă în ziua-n care te-ai născut în cer. Pe 3, pe pământ și tot pe 3, pe steluță…

Știi ce îmi imaginez? Că ești în casă nouă, luminată, cu perdeluțe frumoase, așa cum îți plăcea, ai o fustă bleumarin, o ie albă și-un șorț tot alb, cu danteluță pe margini, prăjești pârjoale, coci turte și-l aștepți pe bunelu să se întoarcă de pe șantier. Cred că mintea mea te-a blocat așa cum erai acum mulți ani, când ne lăsa mama la matale. Puneai o pătură pe terasă, ne dădeai jucăriile rămase de la cei patru copii pe care i-ai crescut cu dragoste și greutăți, ne făceai un lighean de cucurigi și ne jucam sub bolta de vie care ne ferea de soarele arzător. Seara, când trecea mașina lui nenea Culiță Mardare și venea bunelu cu sacoșa plină cu pâine proaspătă, ne rupeai la fiecare câte un colț generos și fugeai repede să pui masa.

Bunica, ce bucate bune mai făceai! Pui cu sos de ceapă verde, borș cu bob, zamă de găină cu tăiței subțiri, tăiați de mânuțele matale, sarmale în frunze de podbal sau de tei, friptură de afumătură, turte cu salată de vinete, mălai dulce, fasole păstăi, dulceață de gutui cum nu am mai mâncat niciunde și cum nu voi mai mânca niciodată… Chiar înainte să pleci, te-ai asigurat că îi lași bunelului mâncare și i-ai făcut ardei umpluți. A mâncat unul, săracul… Cine știe cum a reușit să înghită? 

Tare ți-a mai plăcut treaba bine făcută! La toate pomenile, ți-ai dat silința ca totul să fie așa cum trebuie. Ai învățat fetele să facă sărmăluțele cât unghia și să fie gospodine. Mama mai sare peste partea “cât unghia”, căci e hăbăugă precum bunelu și nu prea are răbdare. Când nu îți convenea ceva, imediat articulai un “Lasâ gura! Vezi-ți de treaba ta!”, iar noi ne prăpădeam de râs. Mai aveai matale și alte vorbe la care râdeam cu lacrimi, dar le păstrez pentru mine.

 Vrednică ai fost, bunica! Ai muncit la CAP de dimineață și până seara, ai îngrijit de căsuță și ți-ai apărat puii până în pânzele albe. Dacă îi supăra cineva, ei mereu anunțau că “Te spun lu’ mămaia!” Cui vor mai spune de-acum? Cui îi voi mai aduce cadou pe 21 mai și cine-l va mai arăta la toată lumea, spunând că e de la nepoata de la București?

Îmi amintesc de serile pe care le petreceam împreună. Îmi pregăteai patul cu lenjerie albă, curată, aprindeai lumina pe cerdac și-mi dădeai un furou de noapte, din satin, lung până în pământ. Așa îmi spuneai să mă port când m-oi mărita. Am uitat. Abia acum mi-am amintit și n-am niciunul. Dormeam în camera din mijloc, la televizor, iar când se întâmpla să stau în cea de curat, cotrobăiam prin toate sertarele pentru că păstrai încă multe amintiri de la copiii matale: recipiente goale de spray, oje, reviste de modă, gablonțuri, cărți de toate felurile, păpuși, scrisori, poze vechi…  Îți plăcea ca fetele matale să fie aranjate și tare te mai supărai pe mama când o vedeai cu pantaloni sau cu basma pe cap. Imediat o încadrai în categoria neamurilor din partea bunelului. Îmi povesteai cum ea era cea mai bine îmbrăcată în perioada adolescenței și cum Feli lua ce rămânea de la Liliana sau de la toți… Îmi ziceai mereu că le-ai purtat cu părul lung, dar împletit în cosițe pe care le făceai melc în zona urechilor. Era un mic apropo vizavi de faptul că mi-am tăiat părul în primul an de liceu. Da, bunica! Fetele cu părul lung sunt deosebite. Eu l-am mai tăiat de multe ori de atunci… Voiai să învățăm carte, să fim deștepți, să nu deschidem gura degeaba. Ai fost foarte fericită că am terminat Liceul Pedagogic. Parcă te-am ușurat cumva…

Erai mândră de familia din care te trăgeai. Plângeai după străbunica de câte ori îți aminteai de ea și-l mai certai în gând pe tatăl matale, când rememorai necazurile prin care ați trecut. Apoi îl iertai, căci sufletul îți era prea bun pentru a ține mânie.
Îmi spuneai mereu că semănăm, capricoarne fiind amândouă și erai foarte fericită că am parte de un asemenea bărbat, tot datorită rugăciunilor matale. Mai sunt nepoți pentru care ai fi putut să te rogi în continuare, în sensul acesta, bunica… M-ai văzut mireasă, ai stat veselă la masă, ți-a cumpărat Feli costum de doamnă și dacă nu mă înșel, parcă aveai și geantă. La câte nunți vei lipsi de-acum…

N-ai făcut avere, dar nici nu ai cerut de la nimeni vreun leu împrumut. Nu a fost dată să trec pe la matale și să nu-mi îndeși bănuți prin buzunare sau printre ouă. Veneam cu plăsuța plină și plecam pe plus, cum s-ar zice. Uneori îmi era și rușine. Îți ziceam că eu am cu ce trăi, dar nu te înduplecam. “Mămăică, măcar di oleacă di benzână.” 

Cum mai trec eu pe la poarta matale, când știu că nu mai ești să-mi tragi zăvorul sau să-mi lași bățul să deschid singură? Cum mai intru în casa în care aud și acum scârțâitul ușilor când te trezeai la trei noaptea să faci focul? Cum mă mai uit în ochii bunelului când știu că merge prin ogradă și zice “Ilenuță, Ilenuță…”? Îți plăcea să ți se zică Elena, însă toată lumea te știa de tanti Ileana lu’ ‘nea Felicin. Stăteai de vorbă cu toți oamenii care treceau pe drum. Dădeai de mâncare oricui îți trecea pragul. Nu conta că nu era carne. Chiar tanti Talia te-a plâns și le-a zis fetelor că ultima dată i-ai dat turte.
Ai lăsat mărgelele acasă, bunica… Și capoatele, baticurile, bastonul pe care îți era rușine să-l porți, șlapii, cuptorul lipit și încă nedat cu var, dar cel mai dureros e că l-ai lăsat pe bunelu singur. E tare supărat și glasul i s-a schimbat. Dintr-un bătrânel șugubăț, a mai rămas doar o scânteie pentru care ne rugăm să nu se stingă, să mai lumineze printre noi, aici, pe pământ. O să-i fie tare dor de matale… Nu știe să trăiască pe jumătate…
De șase zile nu-mi găsesc locul. Toți îmi spun că am un copil și că trebuie să zâmbesc, însă atunci când gândul îmi scapă, simt cum mi se încordează capul și mă dor ochii îngrozitor. Tot de șase zile, oftez la tot pasul. Mă gândesc că e tare nedrept că s-au mutat în cer atâția bunici în perioada aceasta și a mai fost nevoie de încă o bunică. De bunica mea blândă și bună, senină și caldă, comică și iertătoare.
Să mă ierți, bunica! Am avut gura slobodă când eram mai tânără și te-am mai judecat pentru nimicuri copilărești. Eram răutăcioasă pentru că știam că ți-ai dorit băieți și mi se părea că îl iubești mai mult pe Ionuț. Dumnezeu te-a binecuvântat cu un băiat, Dănuț, care ți-a fost lumina ochilor și cu trei fete care te vor plânge toată viața: Liliana, bujorul casei, Cicuța, puiuțul matale și mama, Luminița de la capătul fiecărui tunel. Toți sunt secați de lacrimi acum…

O să vii în vis, bunica? O să ne mai alini dorul? O să-ți mai auzim glasul și poveștile vreodată? Am vrut să sun azi pe numărul matale, dar n-am putut. O secundă mi-a trecut prin cap- Cum ar fi dacă mi-ar răspunde chiar ea? Să mă ierți că nu te-am sunat când am aflat că te simțeai rău. Îmi era teamă. Vorbeam cu mama și mă bucuram când îmi spunea că ești mai bine. Așa am amânat zile la rând, până în seara de duminică… Atunci l-a sunat Ionuț pe Răz și am știut că în viețile noastre se petrece ceva ce am mai experimentat când s-au stins bunicii Ion și Didina. Sper să te întâlnești cu ei și să te bucuri…

Bunica, să știi că te-am plâns așa cum mă învățai când eram mică: cu strigăt și durere. Am trecut și eu cu matale pe la poarta casei, te-am implorat să te întorci, chiar dacă știam că nu-i cu putință. Andreea m-a purtat pe-un ecran micuț ca să nu mai am sentimentul de neputință, atât de prezent. De miercuri și până azi, m-am tăiat la două degete. Îmi zboară gândul la mânuțele matale. Parcă te văd trăgând brâul, dregând vreun puișor, culegând cireșe, prășind în grădină… Oare o să mă învăț din nou cu dorul?
O voi ruga pe mama să îmi aducă un pui din floarea de Asparagus. Parcă așa îi zice. O ai dintotdeauna. O aveai… Știi? Noi am plantat acasă un trifoi de la bunica lui Răzvan. Dispare des, dar el îl udă în continuare până răsare din nou, iar când înflorește, spune că mamaia s-a întors și e tare fericit. Așa vreau și eu să te am la casa mea.

Să mă ierți, bunica… O să te păstrez lipită de inima mea cât timp se va mai zbate și-o să te pomenesc pe-aici și peste tot, până când îmi vor amorți degetele și nu le-oi mai putea mișca deloc. Ștefănuț va ști de matale. Îi vom povesti cu toții despre străbunica Elena care creștea puișori și care avea un tei imens în ogradă. Multă lume din sat venea la cules… Primeai pe oricine și ne învățai să facem pomană mai multă la necăjiți pentru că e mai primită acolo. Aveai dreptate în multe privințe. Acum, mai mult ca niciodată, îți dăm dreptate… O să scriu despre matale mult și multe, căci mi-ai colorat copilăria și mi-ai dat atâtea sfaturi prețioase pe care le voi urma și le voi da mai departe.
Să faci mai multe pârjoale, căci într-o zi, vom sta din nou, cu toții la masă…

                          A matale, Alinuța…

Ganduri, Poezie

La mulți ani, România!

Te-njură mulți, te fac săracă,
Rău te blesteamă zi de zi,
Dar mie, zău că îmi ești dragă
Și te cinstesc oriunde-aș fi.
Nu-i vina ta! E vina lor,
A celor care te mânjesc
Și de-asta, mulți plătesc cu dor,
Pe plai străin, ei se jertfesc.
Ești umilită și spurcată
De guri ce latră cu venin,
Dar tu îi ierți și speri să tacă
Măcar de ziua ta… puțin.
Tot ești luată în căruță,
Vândută pe treizeci de lei,
Să nu renunți la noi, măicuță!
Greșim, căci suntem pruncii tăi…
Așa că azi, de ziua ta,
Eu îți doresc să n-ai urechi,
Să nu auzi batjocura
Poporului acesta vechi…

Life

Am prins o barză și-am pus-o la clocit

Chiar și eu râd. Ce bine ar fi fost dacă era atât de simplu! Îmi vin în minte cuvintele unui părinte care spunea,  printre altele, că „Facerea de prunci înseamnă și suferință”. Acum, e adevărat că uiți sau nu mai dai prea mare importanță zilelor în care stăteai întinsă în pat, cu ochii țintă spre tavan, numărându-ți fiecare respirație și așteptând parcă o minune care să-ți curme toată acea stare de rău.
Stabilesc de la început că vorbesc despre mine și nu în mod general. Asta pentru a evita să mă linșeze mămicile care au locuit pe un nor pufos toată sarcina, au simțit că se scaldă într-un ocean de fericire și așa mai departe. Norocoaselor, vă invidiez!!!! Eu am locuit într-un pat și într-o baie, iar de scăldat, m-am scăldat în lacrimi de neputință și-ntr-o apă chioară, fără gel de duș, spumant, săpun ori alte substanțe cu miros. Nu mai vorbesc de faptul că știam ce gătește fiecare locatar din blocul nostru, dar și din cele alăturate. Ziua eram o legumă pleoștită, iar noaptea  mă transformam în cineva care era trimis pe Marte, fără mască de oxigen. Puteai să-mi faci vânt cu cea mai mare frunză de palmier,  însă senzația de sufocare nu dispărea cu absolut nimic. Și eram urâcioasă, plângăcioasă, invidioasă pe cele care afirmau cât de minunat este, panicată și frustrată. Când mi se spunea că am o sclipire aparte în ochi, completam în minte cu „de la nervi”. În corpul meu se întâmplau niște lucruri cărora nu reușeam să le dau de cap, pe care refuzam să le percep ca pe-o normalitate, care mă îngrozeau și mă aduceau în pragul unor crize de plâns și a unor scenarii cu final nefericit. Oamenii din jurul tău îți spun că ar trebui să fii cea mai bucuroasă, dar tu simți cu totul altceva.
Toată starea mea era alimentată și de faptul că am știut de la început că nu va fi o sarcină ușoară, că va trebui să bifez și acele injecții în burtă, că bebe va fi monitorizat ceva mai des, că testele vor fi mai multe pentru că am depășit 30 de ani și altele despre care nu simt că e cazul să le expun. Și da, îmi asum să vă spun vouă, fetelor, că dacă vă doriți să faceți copii, este bine ca acest lucru să se întâmple, dacă se poate evident, înainte de vârsta menționată mai sus. Riscurile, analizele și felul în care duci sarcina sunt ceva mai diferite. Eu m-am cam dus singură cu zăhărelul, iar când mi s-au aprins luminițele, deja trecusem de 30 și acumulasem o tolbă plină de frici, multe alimentate la locul de muncă. A trebuit să mai scap din ele, să mai bat pe la uși pentru a cere ajutor, să mai rezolv din problemele ce apar cu vârsta, să mai ascult și inima ce bătea în aceeași direcție cu a mea și să conștientizez că o carieră sau un portofel plin mereu cu bani nu mă făceau să mă simt împlinită. Ceva lipsea de fiecare dată…
Ce mai știu acum? Că nu e indicat să cauți pe internet fiecare chichiță apărută la ecografie. Este important să ai încredere în doctorul tău și să te conectezi cu copilul tău, ca el să știe că tu faci totul pentru a se dezvolta așa cum trebuie. Asta mi-a spus-o un educator prenatal, căruia i-am scris într-un moment de disperare. Și știți ce mai este important? Să ai pe cineva cu care să vorbești despre toate, cineva care a trecut recent prin experiența aceasta, cineva care să te sprijine și să te scuture atunci când o iei razna. Eu am avut un mare noroc. Norocul meu se numește Alexandra, mămică de Petra. Niciodată nu aș fi crezut că ea va fi cea care mă va ghida în toată povestea asta. Spun acest lucru pentru că am fost și colege la grădinița la care am lucrat, ne înțelegeam bine, dar nu aveam o relație foarte apropiată. Cred că și aici am avut parte de o lecție pe care acum o înțeleg. De fiecare dată când am o nelămurire, o întrebare, o stare de panică, o frică sau un simplu gând, fata asta e acolo pentru mine și încă mă minunez cât de ușor reușește să mă calmeze sau să mă facă să nu mi se mai pară totul atât de greu.
Îmi dau seama că nu v-am spus nimic despre bebeluș. Păi, până nu am primit o poză ceva mai concludentă în care am putut să-i deslușesc fățuca, nu prea m-am putut raporta la el ca la un copil. Este adevărat că ceva fluturi am simțit în stomac la primele bătăi de inimioară, însă ecranul acela cu pete negre și gri, mă inducea foarte tare în eroare. Că e normal sau nu, nu știu. Cert este că da, m-am îndrăgostit pe loc de niște obrăjori bolfoși și-un nas cârn și am început să privesc și către viitor, nu doar în prezent. Este un băiețel, așa cum mi-am dorit încă de când eram mică, un șmecher care stă cuminte atunci când vorbesc cu bunicii la telefon (să facă impresie bună), îi plac dulciurile ca lui tati, se liniștește când o aude pe Tina Turner sau pe Whitney Houston, nu a cerut nimic special de mâncare (doar niște colțunași cu brânză și o ciorbă de cartofi cu afumătură și tarhon), este activ în burtică, iar noi abia așteptăm să treacă și ultimele trei luni pentru a putea să-l aducem acasă și să-l creștem cum ne-o duce capul și sufletul. Recunosc că am temeri în continuare, că îmi e frică să nu se întâmple ceva la un moment dat și toată vraja să se spulbere într-o secundă, dar mă liniștește faptul că avem o mână bună de oameni care se roagă pentru noi și că nu suntem singuri. Eu îi vorbesc zilnic, stabilim ce mâncăm împreună, îi cânt așa, cu jumătate de gură, pentru că mi se pare un pic ciudat, am grijă să am mereu spatele acoperit, să beau apă și să nu uit nici măcar o pastilă. Șomez la capitolul plimbare, mișcare. Sunt o leneșă căreia nu-i place să meargă pe-afară așa, pur și simplu, însă recuperez la finalul fiecărei săptămâni, când avem multă treabă prin oraș. Nu e bine, știu…
Nu o să vă spun nimic despre naștere pentru că mă îngrozește subiectul. Nu pornesc nici măcar cu un anumit tip în minte, vom face așa cum vom crede că este cel mai bine. La privat sau la stat? Celule stem sau nu? Iarăși nu mă voi da cu părerea. Fiecare face așa cum consideră. Mi se par niște decizii care îi privesc doar pe cei implicați și atât. Dacă vom greși? Ohohooooo! Sperăm doar să avem înțelepciunea de a recunoaște când se va întâmpla și de a face ceva în sensul acesta. Vom fi părinți buni? Doar bebe ne va putea spune. Noi vom încerca cu toată dragostea. Ne va fi greu? Ca la toată lumea, cu bune și rele. Informatician sau actor? Eeei, hai că deja o dau în bălării! :-)))))
Aș mai avea multe de scris, însă și-așa mă minunez că am putut să fac asta. Nu știu de ce mi-a fost atât de greu să mă mai așez în fața unui laptop… Poate pentru că începutul a fost dificil, acum e acceptabil și cum va fi în continuare, numai Dumnezeu știe. Le iau pe toate așa cum vin.

Mulțumim pentru fiecare gând bun!

Alina, Răz și bebe

Ganduri

Salutare! Hello! Bonjour!

Salutare, salutare! Iată-mă din nou pe-aici. Recunosc că m-am gândit la un anumit moment că n-am să mai calc pe „tărâmul acesta”, însă nimic din ce-am crezut de o vreme încoace nu pare să se nimerească. Sunt convinsă că cei care citesc de obicei ce scriu se vor întreba ce-am pățit. Nimic grav, doar că nu am mai avut încredere în mine și în modul meu de a mă face auzită de voi. Ca să n-o mai lungesc, nu mi-a mai plăcut deloc ce am încercat să scriu. Știu și de la ce mi s-a tras asta.
Probabil că unii știți că am început să colaborez cu un studio muzical, pe partea de versuri. Ei bine, am scris destul de mult acolo și uneori, până la formula care să mulțumească pe toată lumea, îmi consumam toate rezervele de energie, imaginație, timp, răbdare etc. Este de la sine înțeles că nu tot ce-mi place mie, place și altora și că viziunea mea asupra unui lucru sau a unui subiect poate fi total diferită față de viziunea celui care are ideea inițială și implicit, puterea de decizie. În fine… Perioada aceasta pare să fi trecut pentru că au reînceput nopțile în care mă trezeam să scriu repede ceva în caietul meu, nelipsit de pe noptieră, de teamă că îmi voi uita ideea până dimineașă. Și dacă mi-aș lăsa și pixul lângă, ar fi absolut perfect…
Apoi, pe lângă treaba cu scrisul, au mai apărut și alte frustrări legate de oamenii din jur. Chiar aveam o discuție interesantă zilele trecute și spuneam că nu poți fi rău, decât cu intenție. Pentru mine nu e plauzibil că nu-și dă seama ce vorbește sau că așa e el/ea. Când ești rău/rea înseamnă că ești 100% conștient de asta. Habar nu am dacă greșesc, însă vorbesc raportându-mă strict la persoana mea. Nu există să fac pe cineva să sufere fără să nu fi avut măcar cea mai mică intenție. Așa că, fazele neasumate mă lasă rece și mă fac să mă relochez cât mai la distanță. Frustrările acestea nu au fost doar vizavi de ceilalți, ci și vizavi de mine. Mi-a fost ciudă că mi-am înghițit din nou cuvintele, că m-am lăsat pradă ușoară, că nu am putut să-mi susțin punctul de vedere și că m-au afectat chestii pe care acum le consider banale. Uneori mi se pare că sunt băbăloaică rău, că nu merit toate cuvintele faine pe care mi le adresează unii dintre voi, că sunt produsul acela din vitrină pe care îl cumpără lumea doar pentru că are un preț accesibil, dar care se strică după puțin timp… Citește în continuare…

Ganduri

Învăț să învăț

Prima dată m-am gândit să te învâț cum să frămânți aluatul de pâine, cu 500 de grame de făină, un pliculeț de drojdie uscată, apă călduță, puțină sare, dar și o țâră de zahăr. Apoi am zis că mai bine te învăț să coși pe etamină, după modele făcute cu pixul, pe foi de matematică, însă nici asta nu părea o chestie tocmai la îndemână…
Semințe coapte pe plită. Sunt expertă! Nu-ți plac? Bine… Găsim noi altceva.
Ce-ar fi dacă te-aș învăța să vâslești printre greutăți? Nu… Nici eu nu știu… Mi-a intrat apă în barcă de-atâtea ori și m-am scufundat. Noroc că am găsit „diamante”  în adâncuri și mi-au luminat calea până la suprafață… N-am nimerit-o!
Ori poate că ar fi mai interesant să-ți arăt cum se pansează rănile…sufletești. Nu e nevoie de fașă sterilă, să știi… Nici de iod… Îți trebuie doar o vorbă caldă, spusă din esența ta de om bun. O vezi pe a mea? Mi-a pansat-o mama și e aproape vindecată.
Cum se uită dorul? Asta ar fi o lecție tare interesantă! Probabil că mi-ar prinde bine și mie dacă aș face un curs din acesta. Așa n-aș mai simți golul imens de-aici, din piept…, cum se zbate și mă lasă fără aer de cele mai multe ori.
Vrăji! Daaaa! Asta chiar aș putea să te învăț! Cum să transformi o cutie de carton într-o mașinuță sau într-o căsuță? E simplu, căci am făcut vraja aceasta pentru Petrișor, un băiețel crescut de bunici, cu doar 300 de lei pe lună. Cred că a doua oară mi-ar ieși mult mai bine.
Pot să-ți arăt cum să faci baloane din apă și săpun, însă am o vagă bănuială că știi deja să te descurci și singur la capitolul acesta.
Uite, dacă vrei, te pot ridica pe umerii mei să vezi cuibul de vrăbii de pe casă și poți să lași câteva boabe drept cadou…  Ce zici?
O vioară din strujeni! Păcat… Am uitat cum se face. Bunicul știa, dar el nu mai e de-atâția ani și n-are cine să-mi amintească… Îți spuneam mai sus de dor. Acum mă înțelegi?
Ce părere ai dacă ți-aș arăta cum să afumi cârnați? Stai… Ar trebui să te învăț cum se face focul și încă ești prea mic. Apropo! Când ai de gând să te faci mare?
Știu! Te voi duce la vânătoare de gândaci de Colorado. E iarnă… Pică și asta…
M-am gândit mai bine și cred că merg să mai învăț eu câteva lucruri și-apoi mă întorc la tine… Așa am impresia că nu mai știu să fac nimic…

Life

Zâmbetul e-o portocală

M-am trezit cu picioarele calde, cu miros de portocală și cu același gând care mă însoțește de câteva zile și pe care îmi doresc să vi-l împărtășesc.
Joia trecută, pe 15 noiembrie, am participat la Gala Zâmbet în Dar, la Teatrul Național „Vasile Alecsandri”  din Iași, în calitate de blogger. Am primit invitația din partea organizatorilor, mai exact, Salvați Copiii- Filiala Iași, iar ce m-a făcut să mă simt copleșită (în sens pozitiv) a fost motivul pentru care am fost aleasă dintr-o multitudine de bloggeri cunoscuți (eu nefăcând parte din această categorie). Se pare că felul propriu și intim prin care exprim ce simt m-a adus aici.  Am hotărât să mă prezint, cu emoțiile aferente, pentru că în spatele acestui eveniment, stăteau de fapt 120 de suflete de copii, care aveau și au în continuare nevoie de ajutor pentru a putea merge la școală. Poate că nu conștientizăm, dar pentru a beneficia de această șansă, un copil are nevoie de aproximativ 2500 de lei pe an. În acești bănuți intră tot ce ține de nevoile firești: rechizite, ghiozdan, îmbrăcăminte, încălțăminte și alte chestii utile. De unde? Copiii aceștia, ca mulți alții, provin din familii fără posibilități, uneori monoparentale sau nici măcar, cu grija zilei de mâine mereu în ceafă, cu pofte normale (piure cu cărniță, pufuleți cu surprize, suc acidulat cu pai etc.), cu vise sfărâmate odată cu ivirea zorilor, cu planuri demontate de realitatea în care trăiesc, dar cu steluțele acelea speciale în privire, care parcă strigă din spatele măștilor purtate cu demnitate- „Lasă că mă fac eu mare și toate astea vor trece pentru că voi învăța să ajung cineva în viața aceasta!”… Nu îmi este străină deloc această frază. Încă o mai aud uneori. Oamenii aceștia de la Salvați Copiii s-au înhămat la o căruță pe care o trag înainte, în ciuda greutăților pe care le întâmpină și s-au încăpățânat să asigure celor 120 de perechi de ochișori, condițiile propice pentru a nu abandona școala. În Iași există trei centre educaționale Salvați Copiii, iar pe lângă tot sprijinul acordat în vederea menținerii copiilor la școală, aceștia beneficiază și de servicii de asistență socială, psihologică și juridică, precum și de o masă caldă pe zi. Citește în continuare…

Life

Nu exist

Nu exist pentru că nu am adidași Balenciaga, tricou sau curea de la Gucci și nu ascult Lino Golden. Mint. Am ascultat din obligație, dar nu mi-a plăcut.
Nu exist pentru că nu (mai)am BMW. Avem un „Prăfuilă”.
Nu exist pentru că nu am băut vin dintr-un pahar elegant, cu picior, pe un rooftop (așa cică se spune mai nou la acoperiș), dar am niște bidoaște de la tata GRO-ZA-VE!
Nu exist pentru că locuiesc pe o suprafață de 65 de metri pătrați. Băi, măcar sunt pătrați! :-))))
Nu exist pentru că nu mănânc scoici, melci, draci, raci. Eu le dau bine cu tochiturile.
Nu exist pentru că nu am vizitat multe țări. Nici la Timișoara n-am fost și-am mai vrut…
Nu exist pentru că nu am geantă Chanel, ci una de la Zara care miroase a șobolan mort și sunt nevoită să o port cu pliculețe de ceai înăuntru, înmuiate în esență de eucalipt.
Nu exist pentru că n-am fost niciodată la LOFT- Mamaia. Eu prefer Neptunul, mai pe familie așa.
Nu exist pentru că nu am lenjerie Calvin Klein, ridicată până în gât, cât să se vadă. De asta mă dor șalili oare? :-))) Citește în continuare…