Ganduri, Poezie

La mulți ani, România!

Te-njură mulți, te fac săracă,
Rău te blesteamă zi de zi,
Dar mie, zău că îmi ești dragă
Și te cinstesc oriunde-aș fi.
Nu-i vina ta! E vina lor,
A celor care te mânjesc
Și de-asta, mulți plătesc cu dor,
Pe plai străin, ei se jertfesc.
Ești umilită și spurcată
De guri ce latră cu venin,
Dar tu îi ierți și speri să tacă
Măcar de ziua ta… puțin.
Tot ești luată în căruță,
Vândută pe treizeci de lei,
Să nu renunți la noi, măicuță!
Greșim, căci suntem pruncii tăi…
Așa că azi, de ziua ta,
Eu îți doresc să n-ai urechi,
Să nu auzi batjocura
Poporului acesta vechi…

Life

Am prins o barză și-am pus-o la clocit

Chiar și eu râd. Ce bine ar fi fost dacă era atât de simplu! Îmi vin în minte cuvintele unui părinte care spunea,  printre altele, că „Facerea de prunci înseamnă și suferință”. Acum, e adevărat că uiți sau nu mai dai prea mare importanță zilelor în care stăteai întinsă în pat, cu ochii țintă spre tavan, numărându-ți fiecare respirație și așteptând parcă o minune care să-ți curme toată acea stare de rău.
Stabilesc de la început că vorbesc despre mine și nu în mod general. Asta pentru a evita să mă linșeze mămicile care au locuit pe un nor pufos toată sarcina, au simțit că se scaldă într-un ocean de fericire și așa mai departe. Norocoaselor, vă invidiez!!!! Eu am locuit într-un pat și într-o baie, iar de scăldat, m-am scăldat în lacrimi de neputință și-ntr-o apă chioară, fără gel de duș, spumant, săpun ori alte substanțe cu miros. Nu mai vorbesc de faptul că știam ce gătește fiecare locatar din blocul nostru, dar și din cele alăturate. Ziua eram o legumă pleoștită, iar noaptea  mă transformam în cineva care era trimis pe Marte, fără mască de oxigen. Puteai să-mi faci vânt cu cea mai mare frunză de palmier,  însă senzația de sufocare nu dispărea cu absolut nimic. Și eram urâcioasă, plângăcioasă, invidioasă pe cele care afirmau cât de minunat este, panicată și frustrată. Când mi se spunea că am o sclipire aparte în ochi, completam în minte cu „de la nervi”. În corpul meu se întâmplau niște lucruri cărora nu reușeam să le dau de cap, pe care refuzam să le percep ca pe-o normalitate, care mă îngrozeau și mă aduceau în pragul unor crize de plâns și a unor scenarii cu final nefericit. Oamenii din jurul tău îți spun că ar trebui să fii cea mai bucuroasă, dar tu simți cu totul altceva.
Toată starea mea era alimentată și de faptul că am știut de la început că nu va fi o sarcină ușoară, că va trebui să bifez și acele injecții în burtă, că bebe va fi monitorizat ceva mai des, că testele vor fi mai multe pentru că am depășit 30 de ani și altele despre care nu simt că e cazul să le expun. Și da, îmi asum să vă spun vouă, fetelor, că dacă vă doriți să faceți copii, este bine ca acest lucru să se întâmple, dacă se poate evident, înainte de vârsta menționată mai sus. Riscurile, analizele și felul în care duci sarcina sunt ceva mai diferite. Eu m-am cam dus singură cu zăhărelul, iar când mi s-au aprins luminițele, deja trecusem de 30 și acumulasem o tolbă plină de frici, multe alimentate la locul de muncă. A trebuit să mai scap din ele, să mai bat pe la uși pentru a cere ajutor, să mai rezolv din problemele ce apar cu vârsta, să mai ascult și inima ce bătea în aceeași direcție cu a mea și să conștientizez că o carieră sau un portofel plin mereu cu bani nu mă făceau să mă simt împlinită. Ceva lipsea de fiecare dată…
Ce mai știu acum? Că nu e indicat să cauți pe internet fiecare chichiță apărută la ecografie. Este important să ai încredere în doctorul tău și să te conectezi cu copilul tău, ca el să știe că tu faci totul pentru a se dezvolta așa cum trebuie. Asta mi-a spus-o un educator prenatal, căruia i-am scris într-un moment de disperare. Și știți ce mai este important? Să ai pe cineva cu care să vorbești despre toate, cineva care a trecut recent prin experiența aceasta, cineva care să te sprijine și să te scuture atunci când o iei razna. Eu am avut un mare noroc. Norocul meu se numește Alexandra, mămică de Petra. Niciodată nu aș fi crezut că ea va fi cea care mă va ghida în toată povestea asta. Spun acest lucru pentru că am fost și colege la grădinița la care am lucrat, ne înțelegeam bine, dar nu aveam o relație foarte apropiată. Cred că și aici am avut parte de o lecție pe care acum o înțeleg. De fiecare dată când am o nelămurire, o întrebare, o stare de panică, o frică sau un simplu gând, fata asta e acolo pentru mine și încă mă minunez cât de ușor reușește să mă calmeze sau să mă facă să nu mi se mai pară totul atât de greu.
Îmi dau seama că nu v-am spus nimic despre bebeluș. Păi, până nu am primit o poză ceva mai concludentă în care am putut să-i deslușesc fățuca, nu prea m-am putut raporta la el ca la un copil. Este adevărat că ceva fluturi am simțit în stomac la primele bătăi de inimioară, însă ecranul acela cu pete negre și gri, mă inducea foarte tare în eroare. Că e normal sau nu, nu știu. Cert este că da, m-am îndrăgostit pe loc de niște obrăjori bolfoși și-un nas cârn și am început să privesc și către viitor, nu doar în prezent. Este un băiețel, așa cum mi-am dorit încă de când eram mică, un șmecher care stă cuminte atunci când vorbesc cu bunicii la telefon (să facă impresie bună), îi plac dulciurile ca lui tati, se liniștește când o aude pe Tina Turner sau pe Whitney Houston, nu a cerut nimic special de mâncare (doar niște colțunași cu brânză și o ciorbă de cartofi cu afumătură și tarhon), este activ în burtică, iar noi abia așteptăm să treacă și ultimele trei luni pentru a putea să-l aducem acasă și să-l creștem cum ne-o duce capul și sufletul. Recunosc că am temeri în continuare, că îmi e frică să nu se întâmple ceva la un moment dat și toată vraja să se spulbere într-o secundă, dar mă liniștește faptul că avem o mână bună de oameni care se roagă pentru noi și că nu suntem singuri. Eu îi vorbesc zilnic, stabilim ce mâncăm împreună, îi cânt așa, cu jumătate de gură, pentru că mi se pare un pic ciudat, am grijă să am mereu spatele acoperit, să beau apă și să nu uit nici măcar o pastilă. Șomez la capitolul plimbare, mișcare. Sunt o leneșă căreia nu-i place să meargă pe-afară așa, pur și simplu, însă recuperez la finalul fiecărei săptămâni, când avem multă treabă prin oraș. Nu e bine, știu…
Nu o să vă spun nimic despre naștere pentru că mă îngrozește subiectul. Nu pornesc nici măcar cu un anumit tip în minte, vom face așa cum vom crede că este cel mai bine. La privat sau la stat? Celule stem sau nu? Iarăși nu mă voi da cu părerea. Fiecare face așa cum consideră. Mi se par niște decizii care îi privesc doar pe cei implicați și atât. Dacă vom greși? Ohohooooo! Sperăm doar să avem înțelepciunea de a recunoaște când se va întâmpla și de a face ceva în sensul acesta. Vom fi părinți buni? Doar bebe ne va putea spune. Noi vom încerca cu toată dragostea. Ne va fi greu? Ca la toată lumea, cu bune și rele. Informatician sau actor? Eeei, hai că deja o dau în bălării! :-)))))
Aș mai avea multe de scris, însă și-așa mă minunez că am putut să fac asta. Nu știu de ce mi-a fost atât de greu să mă mai așez în fața unui laptop… Poate pentru că începutul a fost dificil, acum e acceptabil și cum va fi în continuare, numai Dumnezeu știe. Le iau pe toate așa cum vin.

Mulțumim pentru fiecare gând bun!

Alina, Răz și bebe

Ganduri

Salutare! Hello! Bonjour!

Salutare, salutare! Iată-mă din nou pe-aici. Recunosc că m-am gândit la un anumit moment că n-am să mai calc pe „tărâmul acesta”, însă nimic din ce-am crezut de o vreme încoace nu pare să se nimerească. Sunt convinsă că cei care citesc de obicei ce scriu se vor întreba ce-am pățit. Nimic grav, doar că nu am mai avut încredere în mine și în modul meu de a mă face auzită de voi. Ca să n-o mai lungesc, nu mi-a mai plăcut deloc ce am încercat să scriu. Știu și de la ce mi s-a tras asta.
Probabil că unii știți că am început să colaborez cu un studio muzical, pe partea de versuri. Ei bine, am scris destul de mult acolo și uneori, până la formula care să mulțumească pe toată lumea, îmi consumam toate rezervele de energie, imaginație, timp, răbdare etc. Este de la sine înțeles că nu tot ce-mi place mie, place și altora și că viziunea mea asupra unui lucru sau a unui subiect poate fi total diferită față de viziunea celui care are ideea inițială și implicit, puterea de decizie. În fine… Perioada aceasta pare să fi trecut pentru că au reînceput nopțile în care mă trezeam să scriu repede ceva în caietul meu, nelipsit de pe noptieră, de teamă că îmi voi uita ideea până dimineașă. Și dacă mi-aș lăsa și pixul lângă, ar fi absolut perfect…
Apoi, pe lângă treaba cu scrisul, au mai apărut și alte frustrări legate de oamenii din jur. Chiar aveam o discuție interesantă zilele trecute și spuneam că nu poți fi rău, decât cu intenție. Pentru mine nu e plauzibil că nu-și dă seama ce vorbește sau că așa e el/ea. Când ești rău/rea înseamnă că ești 100% conștient de asta. Habar nu am dacă greșesc, însă vorbesc raportându-mă strict la persoana mea. Nu există să fac pe cineva să sufere fără să nu fi avut măcar cea mai mică intenție. Așa că, fazele neasumate mă lasă rece și mă fac să mă relochez cât mai la distanță. Frustrările acestea nu au fost doar vizavi de ceilalți, ci și vizavi de mine. Mi-a fost ciudă că mi-am înghițit din nou cuvintele, că m-am lăsat pradă ușoară, că nu am putut să-mi susțin punctul de vedere și că m-au afectat chestii pe care acum le consider banale. Uneori mi se pare că sunt băbăloaică rău, că nu merit toate cuvintele faine pe care mi le adresează unii dintre voi, că sunt produsul acela din vitrină pe care îl cumpără lumea doar pentru că are un preț accesibil, dar care se strică după puțin timp… Citește în continuare…

Ganduri

Învăț să învăț

Prima dată m-am gândit să te învâț cum să frămânți aluatul de pâine, cu 500 de grame de făină, un pliculeț de drojdie uscată, apă călduță, puțină sare, dar și o țâră de zahăr. Apoi am zis că mai bine te învăț să coși pe etamină, după modele făcute cu pixul, pe foi de matematică, însă nici asta nu părea o chestie tocmai la îndemână…
Semințe coapte pe plită. Sunt expertă! Nu-ți plac? Bine… Găsim noi altceva.
Ce-ar fi dacă te-aș învăța să vâslești printre greutăți? Nu… Nici eu nu știu… Mi-a intrat apă în barcă de-atâtea ori și m-am scufundat. Noroc că am găsit „diamante”  în adâncuri și mi-au luminat calea până la suprafață… N-am nimerit-o!
Ori poate că ar fi mai interesant să-ți arăt cum se pansează rănile…sufletești. Nu e nevoie de fașă sterilă, să știi… Nici de iod… Îți trebuie doar o vorbă caldă, spusă din esența ta de om bun. O vezi pe a mea? Mi-a pansat-o mama și e aproape vindecată.
Cum se uită dorul? Asta ar fi o lecție tare interesantă! Probabil că mi-ar prinde bine și mie dacă aș face un curs din acesta. Așa n-aș mai simți golul imens de-aici, din piept…, cum se zbate și mă lasă fără aer de cele mai multe ori.
Vrăji! Daaaa! Asta chiar aș putea să te învăț! Cum să transformi o cutie de carton într-o mașinuță sau într-o căsuță? E simplu, căci am făcut vraja aceasta pentru Petrișor, un băiețel crescut de bunici, cu doar 300 de lei pe lună. Cred că a doua oară mi-ar ieși mult mai bine.
Pot să-ți arăt cum să faci baloane din apă și săpun, însă am o vagă bănuială că știi deja să te descurci și singur la capitolul acesta.
Uite, dacă vrei, te pot ridica pe umerii mei să vezi cuibul de vrăbii de pe casă și poți să lași câteva boabe drept cadou…  Ce zici?
O vioară din strujeni! Păcat… Am uitat cum se face. Bunicul știa, dar el nu mai e de-atâția ani și n-are cine să-mi amintească… Îți spuneam mai sus de dor. Acum mă înțelegi?
Ce părere ai dacă ți-aș arăta cum să afumi cârnați? Stai… Ar trebui să te învăț cum se face focul și încă ești prea mic. Apropo! Când ai de gând să te faci mare?
Știu! Te voi duce la vânătoare de gândaci de Colorado. E iarnă… Pică și asta…
M-am gândit mai bine și cred că merg să mai învăț eu câteva lucruri și-apoi mă întorc la tine… Așa am impresia că nu mai știu să fac nimic…

Life

Zâmbetul e-o portocală

M-am trezit cu picioarele calde, cu miros de portocală și cu același gând care mă însoțește de câteva zile și pe care îmi doresc să vi-l împărtășesc.
Joia trecută, pe 15 noiembrie, am participat la Gala Zâmbet în Dar, la Teatrul Național „Vasile Alecsandri”  din Iași, în calitate de blogger. Am primit invitația din partea organizatorilor, mai exact, Salvați Copiii- Filiala Iași, iar ce m-a făcut să mă simt copleșită (în sens pozitiv) a fost motivul pentru care am fost aleasă dintr-o multitudine de bloggeri cunoscuți (eu nefăcând parte din această categorie). Se pare că felul propriu și intim prin care exprim ce simt m-a adus aici.  Am hotărât să mă prezint, cu emoțiile aferente, pentru că în spatele acestui eveniment, stăteau de fapt 120 de suflete de copii, care aveau și au în continuare nevoie de ajutor pentru a putea merge la școală. Poate că nu conștientizăm, dar pentru a beneficia de această șansă, un copil are nevoie de aproximativ 2500 de lei pe an. În acești bănuți intră tot ce ține de nevoile firești: rechizite, ghiozdan, îmbrăcăminte, încălțăminte și alte chestii utile. De unde? Copiii aceștia, ca mulți alții, provin din familii fără posibilități, uneori monoparentale sau nici măcar, cu grija zilei de mâine mereu în ceafă, cu pofte normale (piure cu cărniță, pufuleți cu surprize, suc acidulat cu pai etc.), cu vise sfărâmate odată cu ivirea zorilor, cu planuri demontate de realitatea în care trăiesc, dar cu steluțele acelea speciale în privire, care parcă strigă din spatele măștilor purtate cu demnitate- „Lasă că mă fac eu mare și toate astea vor trece pentru că voi învăța să ajung cineva în viața aceasta!”… Nu îmi este străină deloc această frază. Încă o mai aud uneori. Oamenii aceștia de la Salvați Copiii s-au înhămat la o căruță pe care o trag înainte, în ciuda greutăților pe care le întâmpină și s-au încăpățânat să asigure celor 120 de perechi de ochișori, condițiile propice pentru a nu abandona școala. În Iași există trei centre educaționale Salvați Copiii, iar pe lângă tot sprijinul acordat în vederea menținerii copiilor la școală, aceștia beneficiază și de servicii de asistență socială, psihologică și juridică, precum și de o masă caldă pe zi. Citește în continuare…

Life

Nu exist

Nu exist pentru că nu am adidași Balenciaga, tricou sau curea de la Gucci și nu ascult Lino Golden. Mint. Am ascultat din obligație, dar nu mi-a plăcut.
Nu exist pentru că nu (mai)am BMW. Avem un „Prăfuilă”.
Nu exist pentru că nu am băut vin dintr-un pahar elegant, cu picior, pe un rooftop (așa cică se spune mai nou la acoperiș), dar am niște bidoaște de la tata GRO-ZA-VE!
Nu exist pentru că locuiesc pe o suprafață de 65 de metri pătrați. Băi, măcar sunt pătrați! :-))))
Nu exist pentru că nu mănânc scoici, melci, draci, raci. Eu le dau bine cu tochiturile.
Nu exist pentru că nu am vizitat multe țări. Nici la Timișoara n-am fost și-am mai vrut…
Nu exist pentru că nu am geantă Chanel, ci una de la Zara care miroase a șobolan mort și sunt nevoită să o port cu pliculețe de ceai înăuntru, înmuiate în esență de eucalipt.
Nu exist pentru că n-am fost niciodată la LOFT- Mamaia. Eu prefer Neptunul, mai pe familie așa.
Nu exist pentru că nu am lenjerie Calvin Klein, ridicată până în gât, cât să se vadă. De asta mă dor șalili oare? :-))) Citește în continuare…

Ganduri

Mai stau puțin…

Mai lasă-mă să stau puțin aici, lângă nucul acesta bătrân, care m-a legănat toată copilăria! Vorbim după despre problemele oamenilor mari. Acum vreau doar să stau…cuminte, cu obrazul lipit de scoarța ridată, plouată și arsă de soare, ciobită de vânt și bătută de timp. Nu-mi spune niciun cuvânt! Stai cu mine dacă vrei, iar de nu, mai bine retrage-te în cămăruță, la căldurică. Eu rămân aici, cu dânsul. Să nu-mi aduci mâncare. Îmi dă el din miezul păstrat special pentru ziua aceasta. Știe că nu i-am mai simțit gustul de ani de zile și mi-a pus deoparte.
Hai, du-te! Nu mă aștepta. Ai mâinile reci deja și cel de-al treilea nasture de la jachetă se mai ține doar într-un firicel de ață. Găsești ce-ți trebuie într-o cană din vitrină. Să nu-ți faci griji. Eu rezist mai mult, căci m-a călit dorul.
Știi? Nu ți-am spus niciodată cât de mult am suferit când am plecat… Mi-am oblojit rănile departe de ochii lumii, iar zâmbetul mi l-am transformat în tablou. Când mă simțeam singură, luam o carte în mână și citeam cu voce tare. Îmi pansam astfel, fiecare lacrimă și-mi ușuram clipele grele și apăsătoare. Bunicul m-a învățat asta. Citește în continuare…