Mi-am întâlnit (fizic) jumătatea pe peronul pustiu al unei gări, pe o ploaie rece a unui Aprilie capricios. Avusesem pentru prima dată curajul să îmi tai părul mult mai scurt decât de obicei, să îmi colorez buzele cu un ruj…nepotrivit și să port o geantă tare… neobișnuită. Umbrela în carouri îmi dădea sentimentul de protecție de care aveam nevoie. Pantofii mei mov, recunosc, nu au fost cea mai inspirată alegere, dar eram crudă în ale modei și-aveam impresia că dacă pui TOT ce ai mai bun pe tine, arăți senzațional. Făcusem două dușuri în dimineața cu pricina și mă dădusem cu un parfum împrumutat de la mătușa Feli, Dolce&Gabbana.
L-am recunoscut după zâmbet și după albastrul ochilor, iar mai târziu, mi-am dat seama că aveam să-l recunosc întotdeauna după îmbrățișare. Era curat, cald și mirosea foarte frumos. Mi-a vorbit din prima clipă ca și cum aș fi fost marea lui iubire și mi-a mângâiat mâna timp de șase ore. Mi-a fost rușine să îi spun că mă ustura pielea. Avea cea mai frumoasă voce masculină pe care o auzisem vreodată. Nu era pătrunzătoare, ci…veselă, clară, ca un pansament.
L-am dus la biserică. Știu. Încă se râde pe tema asta, dar așa am simțit. Cred că tot așa aș face și dacă ar fi să dau timpul înapoi. Mi-am dorit să-i mulțumesc Lui Dumnezeu pentru omul pe care mi-l scosese în cale. De acolo, am mers să mâncăm. Am comandat degeaba pentru că nu am reușit să înghit nimic. Nici eu, dar nici el. Aveam un soi de tremur lăuntric care nu mă lăsa să fac ce de obicei aș fi făcut cu ușurință. Citește în continuare…