Eram mică, prin clasele primare (poate chiar și mai micuță). Nu știam eu prea multe despre lumea care mă înconjura și nici răspuns la întrebarea „De ce unii au mai mult?”, nu aveam. Cert este că-mi doream mereu câte ceva, iar ceva-ul acela era de regulă imposibil, din diferite motive.
Așa se face că la vârsta despre care vă povesteam, dorința mea arzătoare era să am și eu o mătușă în Italia. De ce o mătușă și de ce din Italia? Pentru că așa avea Monica, vecina noastră și tot așa avea și Adrian, băiatul șefului tatălui meu. Că o aveau nu era faptul care mă determina pe mine să-mi mai doresc una, pe lângă toate cele cu care mi-a bucurat Doamne-Doamne copilăria și care n-au venit niciodată cu mâna goală la mine. Pachetele, dom’le! Alea mă răscoleau și mă făceau să visez la ce-aș fi putut și eu primi cândva, de la o mătușă din Italia. Dulciurile cu care ieșeau acești copii în drum, reprezentau supremația nemaivăzută și nemaigustată din tot Universul bomboanelor și-al ciocolatelor, clămițele pentru părul Monicăi erau atât de colorate și-aveau forme care mai de care mai atrăgătoare, bicicletele, gecile și jucăriile lui Adrian mă făceau să mă întreb dacă, vreodată în viața mea, avea să vină și la mine, măcar un Moș Crăciun atât de bogat și de excentric…
Și-am sperat în toți acei ani la o mătușă din Italia. Mă mai amăgea tata cu una din Australia, dar cum i le cunoșteam pe toate și știam că sunt bătrâne și cam zgârcite, îmi cam luam gândul. Citește în continuare…
Mătușa din Italia
