Eram mică, prin clasele primare (poate chiar și mai micuță). Nu știam eu prea multe despre lumea care mă înconjura și nici răspuns la întrebarea „De ce unii au mai mult?”, nu aveam. Cert este că-mi doream mereu câte ceva, iar ceva-ul acela era de regulă imposibil, din diferite motive.
Așa se face că la vârsta despre care vă povesteam, dorința mea arzătoare era să am și eu o mătușă în Italia. De ce o mătușă și de ce din Italia? Pentru că așa avea Monica, vecina noastră și tot așa avea și Adrian, băiatul șefului tatălui meu. Că o aveau nu era faptul care mă determina pe mine să-mi mai doresc una, pe lângă toate cele cu care mi-a bucurat Doamne-Doamne copilăria și care n-au venit niciodată cu mâna goală la mine. Pachetele, dom’le! Alea mă răscoleau și mă făceau să visez la ce-aș fi putut și eu primi cândva, de la o mătușă din Italia. Dulciurile cu care ieșeau acești copii în drum, reprezentau supremația nemaivăzută și nemaigustată din tot Universul bomboanelor și-al ciocolatelor, clămițele pentru părul Monicăi erau atât de colorate și-aveau forme care mai de care mai atrăgătoare, bicicletele, gecile și jucăriile lui Adrian mă făceau să mă întreb dacă, vreodată în viața mea, avea să vină și la mine, măcar un Moș Crăciun atât de bogat și de excentric…
Și-am sperat în toți acei ani la o mătușă din Italia. Mă mai amăgea tata cu una din Australia, dar cum i le cunoșteam pe toate și știam că sunt bătrâne și cam zgârcite, îmi cam luam gândul. Citește în continuare…
Mătușa din Italia
lumină locuri fascinante, povești și personaje minunate pe care nu le întâlnim în majoritatea programelor propuse de celelalte televiziuni și pe care, istoria nu ne lasă să le uităm. În fiecare emisiune există un invitat care își expune amintirile legate de locul în care, un jurnalist iscusit a decis să-și petreacă 24 de ore. Așa se face că Florin Zamfirescu ne-a adus aminte de Călimănești, Șerban Ionescu de Petroșani, Ion Caramitru de Sulina, Maria Dinulescu de Făgăraș, dar și mulți alții. Cât durează emisiunea, nu mă mișc din pat, nu dau atenție telefonului (și-așa îmi mănâncă prea mult timp), nu fac nimic altceva. Stau cu ochii ațintiți și cu urechile ciulite, mai ales că și vocea celor care prezintă mă atrage. Textul este foarte bine scris și citit. Se respectă semnele de punctuație, iar emoția transmisă este una reală. Chiar mă gândeam de multe ori, cine are vocea groaznică de pe fundalul diferitelor programe de așa-zis divertisment, care „interpretează” un text atât de prost? Vreo rudă de-a lui Victoraș care spune că trebuie să închidă interviul și nu să-l încheie? Aaaahhhh……
Când se stinge lumina, rămân doar eu. Eu cu gândurile mele… și cu Dumnezeul meu cu părul lung și alb, cu ochii albaștri și cu mantia lui imaculată. Atunci respir cumva altfel și de multe ori realizez lucruri pe care ar fi trebuit să le înțeleg mai ușor sau mai repede. Îmi aud bătăile inimii și-mi dau seama că a mai trecut o zi în care am trăit, am existat. Cele câteva stele pe care le observ pe cer, din patul meu , par să-mi fie aliate în lupta pentru cucerirea somnului suprem. Doar par, căci domnul cu pricina se lasă tare greu cucerit și le mituiește de fiecare dată cu acadele colorate și cu gust de Cola. Am încercat să-l atrag cu ceaiuri aromate, liniștitoare, cu lumânări parfumate, cu băi calde în care am pus picături răzlețe din uleiuri esențiale de eucalipt, cuișoare sau lavandă, însă e încăpățânat și nu vrea să se lase. Poate că nu am destul șarm și nu mă place. Până la urmă, nici eu nu-l plăceam când îl aveam în program și nu mă puteam ridica de sub păturică înainte de ora stabilită. Să vrea oare răzbunare? Eu vreau împăcare. Pașnic îmi e felul și strânsă îmi e îmbrățișarea. Hai s-o dăm la pace că mi-au îmbătrânit pleoapele și-a început să se și vadă! Iartă-mă dacă ți-am fost vreodată infidelă și te-am trădat cu seriale până spre dimineață ori cu vreo carte seducătoare!