Opt iaurturi în frigider, o supă cremă de linte, iar eu nu am luat-o razna de data aceasta. HAȘTAG Rezist! :-))))) Dar nu despre asta vreau să vă povestesc azi, ci despre faptul că am conștientizat că nu am mai privit de foarte mult timp cerul, așa cum o făceam când eram mică. Pe-atunci credeam că dacă aș ajunge pe un nor din acela pufos, aș putea să mă cuibăresc pe el fără să cad și aș înfuleca o tonă de cucurigi, stând la povești cu Doamne-Doamne. Voiam să-i povestesc despre planurile pe care le aveam și mai voiam să-L rog să facă în așa fel încât, atunci când se organizează excursii la școală, să avem bani pentru a merge toți trei. Tot atunci, îmi imaginam cum aș fi aruncat de sus dulciuri, tuturor copiilor necăjiți și cum aș fi manevrat cu fler fiecare ninsoare. Eram sigură că acei nori albi ascundeau în interiorul lor toată zăpada pentru întreaga iarnă. Toate gândurile acestea mă făceau să mă simt tare bine… Dacă îmi lipsea ceva, îmi pica din cer, chiar dacă auzisem de foarte multe ori că nu există așa ceva. Visam, evident. Treceam mai ușor peste neajunsuri, dezamăgiri, mă consolam cum puteam și nu sufeream intens.
Astăzi mă lupt să nu mai iau totul în tragic și să nu mi se mai dărâme toate scuturile când sunt rănită de oameni sau chiar de mine pentru că da, mi-o mai coc și singură. Uneori suntem exagerat de aspri cu noi înșine. Eu sunt campioană la asta, recunosc. Mă zidesc în pereți pentru orice gând sau vorbă aiurea.
Din cauza aceasta ziceam că am uitat cum se poate să te eliberezi printr-o simplă privire aruncată spre cer. Și chiar nu contează dacă e senin sau întunecat. Se mai supără și norii… Ce zici? Privim împreună?