Life

Am prins o barză și-am pus-o la clocit

Chiar și eu râd. Ce bine ar fi fost dacă era atât de simplu! Îmi vin în minte cuvintele unui părinte care spunea,  printre altele, că „Facerea de prunci înseamnă și suferință”. Acum, e adevărat că uiți sau nu mai dai prea mare importanță zilelor în care stăteai întinsă în pat, cu ochii țintă spre tavan, numărându-ți fiecare respirație și așteptând parcă o minune care să-ți curme toată acea stare de rău.
Stabilesc de la început că vorbesc despre mine și nu în mod general. Asta pentru a evita să mă linșeze mămicile care au locuit pe un nor pufos toată sarcina, au simțit că se scaldă într-un ocean de fericire și așa mai departe. Norocoaselor, vă invidiez!!!! Eu am locuit într-un pat și într-o baie, iar de scăldat, m-am scăldat în lacrimi de neputință și-ntr-o apă chioară, fără gel de duș, spumant, săpun ori alte substanțe cu miros. Nu mai vorbesc de faptul că știam ce gătește fiecare locatar din blocul nostru, dar și din cele alăturate. Ziua eram o legumă pleoștită, iar noaptea  mă transformam în cineva care era trimis pe Marte, fără mască de oxigen. Puteai să-mi faci vânt cu cea mai mare frunză de palmier,  însă senzația de sufocare nu dispărea cu absolut nimic. Și eram urâcioasă, plângăcioasă, invidioasă pe cele care afirmau cât de minunat este, panicată și frustrată. Când mi se spunea că am o sclipire aparte în ochi, completam în minte cu „de la nervi”. În corpul meu se întâmplau niște lucruri cărora nu reușeam să le dau de cap, pe care refuzam să le percep ca pe-o normalitate, care mă îngrozeau și mă aduceau în pragul unor crize de plâns și a unor scenarii cu final nefericit. Oamenii din jurul tău îți spun că ar trebui să fii cea mai bucuroasă, dar tu simți cu totul altceva.
Toată starea mea era alimentată și de faptul că am știut de la început că nu va fi o sarcină ușoară, că va trebui să bifez și acele injecții în burtă, că bebe va fi monitorizat ceva mai des, că testele vor fi mai multe pentru că am depășit 30 de ani și altele despre care nu simt că e cazul să le expun. Și da, îmi asum să vă spun vouă, fetelor, că dacă vă doriți să faceți copii, este bine ca acest lucru să se întâmple, dacă se poate evident, înainte de vârsta menționată mai sus. Riscurile, analizele și felul în care duci sarcina sunt ceva mai diferite. Eu m-am cam dus singură cu zăhărelul, iar când mi s-au aprins luminițele, deja trecusem de 30 și acumulasem o tolbă plină de frici, multe alimentate la locul de muncă. A trebuit să mai scap din ele, să mai bat pe la uși pentru a cere ajutor, să mai rezolv din problemele ce apar cu vârsta, să mai ascult și inima ce bătea în aceeași direcție cu a mea și să conștientizez că o carieră sau un portofel plin mereu cu bani nu mă făceau să mă simt împlinită. Ceva lipsea de fiecare dată…
Ce mai știu acum? Că nu e indicat să cauți pe internet fiecare chichiță apărută la ecografie. Este important să ai încredere în doctorul tău și să te conectezi cu copilul tău, ca el să știe că tu faci totul pentru a se dezvolta așa cum trebuie. Asta mi-a spus-o un educator prenatal, căruia i-am scris într-un moment de disperare. Și știți ce mai este important? Să ai pe cineva cu care să vorbești despre toate, cineva care a trecut recent prin experiența aceasta, cineva care să te sprijine și să te scuture atunci când o iei razna. Eu am avut un mare noroc. Norocul meu se numește Alexandra, mămică de Petra. Niciodată nu aș fi crezut că ea va fi cea care mă va ghida în toată povestea asta. Spun acest lucru pentru că am fost și colege la grădinița la care am lucrat, ne înțelegeam bine, dar nu aveam o relație foarte apropiată. Cred că și aici am avut parte de o lecție pe care acum o înțeleg. De fiecare dată când am o nelămurire, o întrebare, o stare de panică, o frică sau un simplu gând, fata asta e acolo pentru mine și încă mă minunez cât de ușor reușește să mă calmeze sau să mă facă să nu mi se mai pară totul atât de greu.
Îmi dau seama că nu v-am spus nimic despre bebeluș. Păi, până nu am primit o poză ceva mai concludentă în care am putut să-i deslușesc fățuca, nu prea m-am putut raporta la el ca la un copil. Este adevărat că ceva fluturi am simțit în stomac la primele bătăi de inimioară, însă ecranul acela cu pete negre și gri, mă inducea foarte tare în eroare. Că e normal sau nu, nu știu. Cert este că da, m-am îndrăgostit pe loc de niște obrăjori bolfoși și-un nas cârn și am început să privesc și către viitor, nu doar în prezent. Este un băiețel, așa cum mi-am dorit încă de când eram mică, un șmecher care stă cuminte atunci când vorbesc cu bunicii la telefon (să facă impresie bună), îi plac dulciurile ca lui tati, se liniștește când o aude pe Tina Turner sau pe Whitney Houston, nu a cerut nimic special de mâncare (doar niște colțunași cu brânză și o ciorbă de cartofi cu afumătură și tarhon), este activ în burtică, iar noi abia așteptăm să treacă și ultimele trei luni pentru a putea să-l aducem acasă și să-l creștem cum ne-o duce capul și sufletul. Recunosc că am temeri în continuare, că îmi e frică să nu se întâmple ceva la un moment dat și toată vraja să se spulbere într-o secundă, dar mă liniștește faptul că avem o mână bună de oameni care se roagă pentru noi și că nu suntem singuri. Eu îi vorbesc zilnic, stabilim ce mâncăm împreună, îi cânt așa, cu jumătate de gură, pentru că mi se pare un pic ciudat, am grijă să am mereu spatele acoperit, să beau apă și să nu uit nici măcar o pastilă. Șomez la capitolul plimbare, mișcare. Sunt o leneșă căreia nu-i place să meargă pe-afară așa, pur și simplu, însă recuperez la finalul fiecărei săptămâni, când avem multă treabă prin oraș. Nu e bine, știu…
Nu o să vă spun nimic despre naștere pentru că mă îngrozește subiectul. Nu pornesc nici măcar cu un anumit tip în minte, vom face așa cum vom crede că este cel mai bine. La privat sau la stat? Celule stem sau nu? Iarăși nu mă voi da cu părerea. Fiecare face așa cum consideră. Mi se par niște decizii care îi privesc doar pe cei implicați și atât. Dacă vom greși? Ohohooooo! Sperăm doar să avem înțelepciunea de a recunoaște când se va întâmpla și de a face ceva în sensul acesta. Vom fi părinți buni? Doar bebe ne va putea spune. Noi vom încerca cu toată dragostea. Ne va fi greu? Ca la toată lumea, cu bune și rele. Informatician sau actor? Eeei, hai că deja o dau în bălării! :-)))))
Aș mai avea multe de scris, însă și-așa mă minunez că am putut să fac asta. Nu știu de ce mi-a fost atât de greu să mă mai așez în fața unui laptop… Poate pentru că începutul a fost dificil, acum e acceptabil și cum va fi în continuare, numai Dumnezeu știe. Le iau pe toate așa cum vin.

Mulțumim pentru fiecare gând bun!

Alina, Răz și bebe