Ganduri

Să mă ierți, bunica…

Să mă ierți, bunica… N-am ajuns la matale… Te-am văzut, dar nu mai erai acolo. Plecaseși deja peste tot pe unde te-au purtat cei 80 de ani. Să vii, te rog, și pe la mine, chiar dacă nu ai fost niciodată! O să-ți placă. Mă străduiesc să mențin ordinea și curățenia, cât pot de mult. Uneori obosesc, bunica. E greu să crești copii. Nu ai mai putut să mă aștepți să ți-l aduc pe Ștefănuț, să ți-l pun în poală și să mi-l lauzi, cum făceai cu fiecare nepot de câte ori aveai ocazia… Te-ai grăbit, bunica… Ți-a fost teamă că rămâi cea de pe urmă și l-ai lăsat pe bunelu să adune singur puii de prin bătătură. Ai pus chiar și o cloșcă în ziua-n care te-ai născut în cer. Pe 3, pe pământ și tot pe 3, pe steluță…

Știi ce îmi imaginez? Că ești în casă nouă, luminată, cu perdeluțe frumoase, așa cum îți plăcea, ai o fustă bleumarin, o ie albă și-un șorț tot alb, cu danteluță pe margini, prăjești pârjoale, coci turte și-l aștepți pe bunelu să se întoarcă de pe șantier. Cred că mintea mea te-a blocat așa cum erai acum mulți ani, când ne lăsa mama la matale. Puneai o pătură pe terasă, ne dădeai jucăriile rămase de la cei patru copii pe care i-ai crescut cu dragoste și greutăți, ne făceai un lighean de cucurigi și ne jucam sub bolta de vie care ne ferea de soarele arzător. Seara, când trecea mașina lui nenea Culiță Mardare și venea bunelu cu sacoșa plină cu pâine proaspătă, ne rupeai la fiecare câte un colț generos și fugeai repede să pui masa.

Bunica, ce bucate bune mai făceai! Pui cu sos de ceapă verde, borș cu bob, zamă de găină cu tăiței subțiri, tăiați de mânuțele matale, sarmale în frunze de podbal sau de tei, friptură de afumătură, turte cu salată de vinete, mălai dulce, fasole păstăi, dulceață de gutui cum nu am mai mâncat niciunde și cum nu voi mai mânca niciodată… Chiar înainte să pleci, te-ai asigurat că îi lași bunelului mâncare și i-ai făcut ardei umpluți. A mâncat unul, săracul… Cine știe cum a reușit să înghită? 

Tare ți-a mai plăcut treaba bine făcută! La toate pomenile, ți-ai dat silința ca totul să fie așa cum trebuie. Ai învățat fetele să facă sărmăluțele cât unghia și să fie gospodine. Mama mai sare peste partea “cât unghia”, căci e hăbăugă precum bunelu și nu prea are răbdare. Când nu îți convenea ceva, imediat articulai un “Lasâ gura! Vezi-ți de treaba ta!”, iar noi ne prăpădeam de râs. Mai aveai matale și alte vorbe la care râdeam cu lacrimi, dar le păstrez pentru mine.

 Vrednică ai fost, bunica! Ai muncit la CAP de dimineață și până seara, ai îngrijit de căsuță și ți-ai apărat puii până în pânzele albe. Dacă îi supăra cineva, ei mereu anunțau că “Te spun lu’ mămaia!” Cui vor mai spune de-acum? Cui îi voi mai aduce cadou pe 21 mai și cine-l va mai arăta la toată lumea, spunând că e de la nepoata de la București?

Îmi amintesc de serile pe care le petreceam împreună. Îmi pregăteai patul cu lenjerie albă, curată, aprindeai lumina pe cerdac și-mi dădeai un furou de noapte, din satin, lung până în pământ. Așa îmi spuneai să mă port când m-oi mărita. Am uitat. Abia acum mi-am amintit și n-am niciunul. Dormeam în camera din mijloc, la televizor, iar când se întâmpla să stau în cea de curat, cotrobăiam prin toate sertarele pentru că păstrai încă multe amintiri de la copiii matale: recipiente goale de spray, oje, reviste de modă, gablonțuri, cărți de toate felurile, păpuși, scrisori, poze vechi…  Îți plăcea ca fetele matale să fie aranjate și tare te mai supărai pe mama când o vedeai cu pantaloni sau cu basma pe cap. Imediat o încadrai în categoria neamurilor din partea bunelului. Îmi povesteai cum ea era cea mai bine îmbrăcată în perioada adolescenței și cum Feli lua ce rămânea de la Liliana sau de la toți… Îmi ziceai mereu că le-ai purtat cu părul lung, dar împletit în cosițe pe care le făceai melc în zona urechilor. Era un mic apropo vizavi de faptul că mi-am tăiat părul în primul an de liceu. Da, bunica! Fetele cu părul lung sunt deosebite. Eu l-am mai tăiat de multe ori de atunci… Voiai să învățăm carte, să fim deștepți, să nu deschidem gura degeaba. Ai fost foarte fericită că am terminat Liceul Pedagogic. Parcă te-am ușurat cumva…

Erai mândră de familia din care te trăgeai. Plângeai după străbunica de câte ori îți aminteai de ea și-l mai certai în gând pe tatăl matale, când rememorai necazurile prin care ați trecut. Apoi îl iertai, căci sufletul îți era prea bun pentru a ține mânie.
Îmi spuneai mereu că semănăm, capricoarne fiind amândouă și erai foarte fericită că am parte de un asemenea bărbat, tot datorită rugăciunilor matale. Mai sunt nepoți pentru care ai fi putut să te rogi în continuare, în sensul acesta, bunica… M-ai văzut mireasă, ai stat veselă la masă, ți-a cumpărat Feli costum de doamnă și dacă nu mă înșel, parcă aveai și geantă. La câte nunți vei lipsi de-acum…

N-ai făcut avere, dar nici nu ai cerut de la nimeni vreun leu împrumut. Nu a fost dată să trec pe la matale și să nu-mi îndeși bănuți prin buzunare sau printre ouă. Veneam cu plăsuța plină și plecam pe plus, cum s-ar zice. Uneori îmi era și rușine. Îți ziceam că eu am cu ce trăi, dar nu te înduplecam. “Mămăică, măcar di oleacă di benzână.” 

Cum mai trec eu pe la poarta matale, când știu că nu mai ești să-mi tragi zăvorul sau să-mi lași bățul să deschid singură? Cum mai intru în casa în care aud și acum scârțâitul ușilor când te trezeai la trei noaptea să faci focul? Cum mă mai uit în ochii bunelului când știu că merge prin ogradă și zice “Ilenuță, Ilenuță…”? Îți plăcea să ți se zică Elena, însă toată lumea te știa de tanti Ileana lu’ ‘nea Felicin. Stăteai de vorbă cu toți oamenii care treceau pe drum. Dădeai de mâncare oricui îți trecea pragul. Nu conta că nu era carne. Chiar tanti Talia te-a plâns și le-a zis fetelor că ultima dată i-ai dat turte.
Ai lăsat mărgelele acasă, bunica… Și capoatele, baticurile, bastonul pe care îți era rușine să-l porți, șlapii, cuptorul lipit și încă nedat cu var, dar cel mai dureros e că l-ai lăsat pe bunelu singur. E tare supărat și glasul i s-a schimbat. Dintr-un bătrânel șugubăț, a mai rămas doar o scânteie pentru care ne rugăm să nu se stingă, să mai lumineze printre noi, aici, pe pământ. O să-i fie tare dor de matale… Nu știe să trăiască pe jumătate…
De șase zile nu-mi găsesc locul. Toți îmi spun că am un copil și că trebuie să zâmbesc, însă atunci când gândul îmi scapă, simt cum mi se încordează capul și mă dor ochii îngrozitor. Tot de șase zile, oftez la tot pasul. Mă gândesc că e tare nedrept că s-au mutat în cer atâția bunici în perioada aceasta și a mai fost nevoie de încă o bunică. De bunica mea blândă și bună, senină și caldă, comică și iertătoare.
Să mă ierți, bunica! Am avut gura slobodă când eram mai tânără și te-am mai judecat pentru nimicuri copilărești. Eram răutăcioasă pentru că știam că ți-ai dorit băieți și mi se părea că îl iubești mai mult pe Ionuț. Dumnezeu te-a binecuvântat cu un băiat, Dănuț, care ți-a fost lumina ochilor și cu trei fete care te vor plânge toată viața: Liliana, bujorul casei, Cicuța, puiuțul matale și mama, Luminița de la capătul fiecărui tunel. Toți sunt secați de lacrimi acum…

O să vii în vis, bunica? O să ne mai alini dorul? O să-ți mai auzim glasul și poveștile vreodată? Am vrut să sun azi pe numărul matale, dar n-am putut. O secundă mi-a trecut prin cap- Cum ar fi dacă mi-ar răspunde chiar ea? Să mă ierți că nu te-am sunat când am aflat că te simțeai rău. Îmi era teamă. Vorbeam cu mama și mă bucuram când îmi spunea că ești mai bine. Așa am amânat zile la rând, până în seara de duminică… Atunci l-a sunat Ionuț pe Răz și am știut că în viețile noastre se petrece ceva ce am mai experimentat când s-au stins bunicii Ion și Didina. Sper să te întâlnești cu ei și să te bucuri…

Bunica, să știi că te-am plâns așa cum mă învățai când eram mică: cu strigăt și durere. Am trecut și eu cu matale pe la poarta casei, te-am implorat să te întorci, chiar dacă știam că nu-i cu putință. Andreea m-a purtat pe-un ecran micuț ca să nu mai am sentimentul de neputință, atât de prezent. De miercuri și până azi, m-am tăiat la două degete. Îmi zboară gândul la mânuțele matale. Parcă te văd trăgând brâul, dregând vreun puișor, culegând cireșe, prășind în grădină… Oare o să mă învăț din nou cu dorul?
O voi ruga pe mama să îmi aducă un pui din floarea de Asparagus. Parcă așa îi zice. O ai dintotdeauna. O aveai… Știi? Noi am plantat acasă un trifoi de la bunica lui Răzvan. Dispare des, dar el îl udă în continuare până răsare din nou, iar când înflorește, spune că mamaia s-a întors și e tare fericit. Așa vreau și eu să te am la casa mea.

Să mă ierți, bunica… O să te păstrez lipită de inima mea cât timp se va mai zbate și-o să te pomenesc pe-aici și peste tot, până când îmi vor amorți degetele și nu le-oi mai putea mișca deloc. Ștefănuț va ști de matale. Îi vom povesti cu toții despre străbunica Elena care creștea puișori și care avea un tei imens în ogradă. Multă lume din sat venea la cules… Primeai pe oricine și ne învățai să facem pomană mai multă la necăjiți pentru că e mai primită acolo. Aveai dreptate în multe privințe. Acum, mai mult ca niciodată, îți dăm dreptate… O să scriu despre matale mult și multe, căci mi-ai colorat copilăria și mi-ai dat atâtea sfaturi prețioase pe care le voi urma și le voi da mai departe.
Să faci mai multe pârjoale, căci într-o zi, vom sta din nou, cu toții la masă…

                          A matale, Alinuța…