Ganduri

Să mă ierți, bunica…

Să mă ierți, bunica… N-am ajuns la matale… Te-am văzut, dar nu mai erai acolo. Plecaseși deja peste tot pe unde te-au purtat cei 80 de ani. Să vii, te rog, și pe la mine, chiar dacă nu ai fost niciodată! O să-ți placă. Mă străduiesc să mențin ordinea și curățenia, cât pot de mult. Uneori obosesc, bunica. E greu să crești copii. Nu ai mai putut să mă aștepți să ți-l aduc pe Ștefănuț, să ți-l pun în poală și să mi-l lauzi, cum făceai cu fiecare nepot de câte ori aveai ocazia… Te-ai grăbit, bunica… Ți-a fost teamă că rămâi cea de pe urmă și l-ai lăsat pe bunelu să adune singur puii de prin bătătură. Ai pus chiar și o cloșcă în ziua-n care te-ai născut în cer. Pe 3, pe pământ și tot pe 3, pe steluță…

Știi ce îmi imaginez? Că ești în casă nouă, luminată, cu perdeluțe frumoase, așa cum îți plăcea, ai o fustă bleumarin, o ie albă și-un șorț tot alb, cu danteluță pe margini, prăjești pârjoale, coci turte și-l aștepți pe bunelu să se întoarcă de pe șantier. Cred că mintea mea te-a blocat așa cum erai acum mulți ani, când ne lăsa mama la matale. Puneai o pătură pe terasă, ne dădeai jucăriile rămase de la cei patru copii pe care i-ai crescut cu dragoste și greutăți, ne făceai un lighean de cucurigi și ne jucam sub bolta de vie care ne ferea de soarele arzător. Seara, când trecea mașina lui nenea Culiță Mardare și venea bunelu cu sacoșa plină cu pâine proaspătă, ne rupeai la fiecare câte un colț generos și fugeai repede să pui masa.

Bunica, ce bucate bune mai făceai! Pui cu sos de ceapă verde, borș cu bob, zamă de găină cu tăiței subțiri, tăiați de mânuțele matale, sarmale în frunze de podbal sau de tei, friptură de afumătură, turte cu salată de vinete, mălai dulce, fasole păstăi, dulceață de gutui cum nu am mai mâncat niciunde și cum nu voi mai mânca niciodată… Chiar înainte să pleci, te-ai asigurat că îi lași bunelului mâncare și i-ai făcut ardei umpluți. A mâncat unul, săracul… Cine știe cum a reușit să înghită? 

Tare ți-a mai plăcut treaba bine făcută! La toate pomenile, ți-ai dat silința ca totul să fie așa cum trebuie. Ai învățat fetele să facă sărmăluțele cât unghia și să fie gospodine. Mama mai sare peste partea “cât unghia”, căci e hăbăugă precum bunelu și nu prea are răbdare. Când nu îți convenea ceva, imediat articulai un “Lasâ gura! Vezi-ți de treaba ta!”, iar noi ne prăpădeam de râs. Mai aveai matale și alte vorbe la care râdeam cu lacrimi, dar le păstrez pentru mine.

 Vrednică ai fost, bunica! Ai muncit la CAP de dimineață și până seara, ai îngrijit de căsuță și ți-ai apărat puii până în pânzele albe. Dacă îi supăra cineva, ei mereu anunțau că “Te spun lu’ mămaia!” Cui vor mai spune de-acum? Cui îi voi mai aduce cadou pe 21 mai și cine-l va mai arăta la toată lumea, spunând că e de la nepoata de la București?

Îmi amintesc de serile pe care le petreceam împreună. Îmi pregăteai patul cu lenjerie albă, curată, aprindeai lumina pe cerdac și-mi dădeai un furou de noapte, din satin, lung până în pământ. Așa îmi spuneai să mă port când m-oi mărita. Am uitat. Abia acum mi-am amintit și n-am niciunul. Dormeam în camera din mijloc, la televizor, iar când se întâmpla să stau în cea de curat, cotrobăiam prin toate sertarele pentru că păstrai încă multe amintiri de la copiii matale: recipiente goale de spray, oje, reviste de modă, gablonțuri, cărți de toate felurile, păpuși, scrisori, poze vechi…  Îți plăcea ca fetele matale să fie aranjate și tare te mai supărai pe mama când o vedeai cu pantaloni sau cu basma pe cap. Imediat o încadrai în categoria neamurilor din partea bunelului. Îmi povesteai cum ea era cea mai bine îmbrăcată în perioada adolescenței și cum Feli lua ce rămânea de la Liliana sau de la toți… Îmi ziceai mereu că le-ai purtat cu părul lung, dar împletit în cosițe pe care le făceai melc în zona urechilor. Era un mic apropo vizavi de faptul că mi-am tăiat părul în primul an de liceu. Da, bunica! Fetele cu părul lung sunt deosebite. Eu l-am mai tăiat de multe ori de atunci… Voiai să învățăm carte, să fim deștepți, să nu deschidem gura degeaba. Ai fost foarte fericită că am terminat Liceul Pedagogic. Parcă te-am ușurat cumva…

Erai mândră de familia din care te trăgeai. Plângeai după străbunica de câte ori îți aminteai de ea și-l mai certai în gând pe tatăl matale, când rememorai necazurile prin care ați trecut. Apoi îl iertai, căci sufletul îți era prea bun pentru a ține mânie.
Îmi spuneai mereu că semănăm, capricoarne fiind amândouă și erai foarte fericită că am parte de un asemenea bărbat, tot datorită rugăciunilor matale. Mai sunt nepoți pentru care ai fi putut să te rogi în continuare, în sensul acesta, bunica… M-ai văzut mireasă, ai stat veselă la masă, ți-a cumpărat Feli costum de doamnă și dacă nu mă înșel, parcă aveai și geantă. La câte nunți vei lipsi de-acum…

N-ai făcut avere, dar nici nu ai cerut de la nimeni vreun leu împrumut. Nu a fost dată să trec pe la matale și să nu-mi îndeși bănuți prin buzunare sau printre ouă. Veneam cu plăsuța plină și plecam pe plus, cum s-ar zice. Uneori îmi era și rușine. Îți ziceam că eu am cu ce trăi, dar nu te înduplecam. “Mămăică, măcar di oleacă di benzână.” 

Cum mai trec eu pe la poarta matale, când știu că nu mai ești să-mi tragi zăvorul sau să-mi lași bățul să deschid singură? Cum mai intru în casa în care aud și acum scârțâitul ușilor când te trezeai la trei noaptea să faci focul? Cum mă mai uit în ochii bunelului când știu că merge prin ogradă și zice “Ilenuță, Ilenuță…”? Îți plăcea să ți se zică Elena, însă toată lumea te știa de tanti Ileana lu’ ‘nea Felicin. Stăteai de vorbă cu toți oamenii care treceau pe drum. Dădeai de mâncare oricui îți trecea pragul. Nu conta că nu era carne. Chiar tanti Talia te-a plâns și le-a zis fetelor că ultima dată i-ai dat turte.
Ai lăsat mărgelele acasă, bunica… Și capoatele, baticurile, bastonul pe care îți era rușine să-l porți, șlapii, cuptorul lipit și încă nedat cu var, dar cel mai dureros e că l-ai lăsat pe bunelu singur. E tare supărat și glasul i s-a schimbat. Dintr-un bătrânel șugubăț, a mai rămas doar o scânteie pentru care ne rugăm să nu se stingă, să mai lumineze printre noi, aici, pe pământ. O să-i fie tare dor de matale… Nu știe să trăiască pe jumătate…
De șase zile nu-mi găsesc locul. Toți îmi spun că am un copil și că trebuie să zâmbesc, însă atunci când gândul îmi scapă, simt cum mi se încordează capul și mă dor ochii îngrozitor. Tot de șase zile, oftez la tot pasul. Mă gândesc că e tare nedrept că s-au mutat în cer atâția bunici în perioada aceasta și a mai fost nevoie de încă o bunică. De bunica mea blândă și bună, senină și caldă, comică și iertătoare.
Să mă ierți, bunica! Am avut gura slobodă când eram mai tânără și te-am mai judecat pentru nimicuri copilărești. Eram răutăcioasă pentru că știam că ți-ai dorit băieți și mi se părea că îl iubești mai mult pe Ionuț. Dumnezeu te-a binecuvântat cu un băiat, Dănuț, care ți-a fost lumina ochilor și cu trei fete care te vor plânge toată viața: Liliana, bujorul casei, Cicuța, puiuțul matale și mama, Luminița de la capătul fiecărui tunel. Toți sunt secați de lacrimi acum…

O să vii în vis, bunica? O să ne mai alini dorul? O să-ți mai auzim glasul și poveștile vreodată? Am vrut să sun azi pe numărul matale, dar n-am putut. O secundă mi-a trecut prin cap- Cum ar fi dacă mi-ar răspunde chiar ea? Să mă ierți că nu te-am sunat când am aflat că te simțeai rău. Îmi era teamă. Vorbeam cu mama și mă bucuram când îmi spunea că ești mai bine. Așa am amânat zile la rând, până în seara de duminică… Atunci l-a sunat Ionuț pe Răz și am știut că în viețile noastre se petrece ceva ce am mai experimentat când s-au stins bunicii Ion și Didina. Sper să te întâlnești cu ei și să te bucuri…

Bunica, să știi că te-am plâns așa cum mă învățai când eram mică: cu strigăt și durere. Am trecut și eu cu matale pe la poarta casei, te-am implorat să te întorci, chiar dacă știam că nu-i cu putință. Andreea m-a purtat pe-un ecran micuț ca să nu mai am sentimentul de neputință, atât de prezent. De miercuri și până azi, m-am tăiat la două degete. Îmi zboară gândul la mânuțele matale. Parcă te văd trăgând brâul, dregând vreun puișor, culegând cireșe, prășind în grădină… Oare o să mă învăț din nou cu dorul?
O voi ruga pe mama să îmi aducă un pui din floarea de Asparagus. Parcă așa îi zice. O ai dintotdeauna. O aveai… Știi? Noi am plantat acasă un trifoi de la bunica lui Răzvan. Dispare des, dar el îl udă în continuare până răsare din nou, iar când înflorește, spune că mamaia s-a întors și e tare fericit. Așa vreau și eu să te am la casa mea.

Să mă ierți, bunica… O să te păstrez lipită de inima mea cât timp se va mai zbate și-o să te pomenesc pe-aici și peste tot, până când îmi vor amorți degetele și nu le-oi mai putea mișca deloc. Ștefănuț va ști de matale. Îi vom povesti cu toții despre străbunica Elena care creștea puișori și care avea un tei imens în ogradă. Multă lume din sat venea la cules… Primeai pe oricine și ne învățai să facem pomană mai multă la necăjiți pentru că e mai primită acolo. Aveai dreptate în multe privințe. Acum, mai mult ca niciodată, îți dăm dreptate… O să scriu despre matale mult și multe, căci mi-ai colorat copilăria și mi-ai dat atâtea sfaturi prețioase pe care le voi urma și le voi da mai departe.
Să faci mai multe pârjoale, căci într-o zi, vom sta din nou, cu toții la masă…

                          A matale, Alinuța…

Ganduri, Poezie

La mulți ani, România!

Te-njură mulți, te fac săracă,
Rău te blesteamă zi de zi,
Dar mie, zău că îmi ești dragă
Și te cinstesc oriunde-aș fi.
Nu-i vina ta! E vina lor,
A celor care te mânjesc
Și de-asta, mulți plătesc cu dor,
Pe plai străin, ei se jertfesc.
Ești umilită și spurcată
De guri ce latră cu venin,
Dar tu îi ierți și speri să tacă
Măcar de ziua ta… puțin.
Tot ești luată în căruță,
Vândută pe treizeci de lei,
Să nu renunți la noi, măicuță!
Greșim, căci suntem pruncii tăi…
Așa că azi, de ziua ta,
Eu îți doresc să n-ai urechi,
Să nu auzi batjocura
Poporului acesta vechi…

Ganduri

Salutare! Hello! Bonjour!

Salutare, salutare! Iată-mă din nou pe-aici. Recunosc că m-am gândit la un anumit moment că n-am să mai calc pe „tărâmul acesta”, însă nimic din ce-am crezut de o vreme încoace nu pare să se nimerească. Sunt convinsă că cei care citesc de obicei ce scriu se vor întreba ce-am pățit. Nimic grav, doar că nu am mai avut încredere în mine și în modul meu de a mă face auzită de voi. Ca să n-o mai lungesc, nu mi-a mai plăcut deloc ce am încercat să scriu. Știu și de la ce mi s-a tras asta.
Probabil că unii știți că am început să colaborez cu un studio muzical, pe partea de versuri. Ei bine, am scris destul de mult acolo și uneori, până la formula care să mulțumească pe toată lumea, îmi consumam toate rezervele de energie, imaginație, timp, răbdare etc. Este de la sine înțeles că nu tot ce-mi place mie, place și altora și că viziunea mea asupra unui lucru sau a unui subiect poate fi total diferită față de viziunea celui care are ideea inițială și implicit, puterea de decizie. În fine… Perioada aceasta pare să fi trecut pentru că au reînceput nopțile în care mă trezeam să scriu repede ceva în caietul meu, nelipsit de pe noptieră, de teamă că îmi voi uita ideea până dimineașă. Și dacă mi-aș lăsa și pixul lângă, ar fi absolut perfect…
Apoi, pe lângă treaba cu scrisul, au mai apărut și alte frustrări legate de oamenii din jur. Chiar aveam o discuție interesantă zilele trecute și spuneam că nu poți fi rău, decât cu intenție. Pentru mine nu e plauzibil că nu-și dă seama ce vorbește sau că așa e el/ea. Când ești rău/rea înseamnă că ești 100% conștient de asta. Habar nu am dacă greșesc, însă vorbesc raportându-mă strict la persoana mea. Nu există să fac pe cineva să sufere fără să nu fi avut măcar cea mai mică intenție. Așa că, fazele neasumate mă lasă rece și mă fac să mă relochez cât mai la distanță. Frustrările acestea nu au fost doar vizavi de ceilalți, ci și vizavi de mine. Mi-a fost ciudă că mi-am înghițit din nou cuvintele, că m-am lăsat pradă ușoară, că nu am putut să-mi susțin punctul de vedere și că m-au afectat chestii pe care acum le consider banale. Uneori mi se pare că sunt băbăloaică rău, că nu merit toate cuvintele faine pe care mi le adresează unii dintre voi, că sunt produsul acela din vitrină pe care îl cumpără lumea doar pentru că are un preț accesibil, dar care se strică după puțin timp… Citește în continuare…

Ganduri

Învăț să învăț

Prima dată m-am gândit să te învâț cum să frămânți aluatul de pâine, cu 500 de grame de făină, un pliculeț de drojdie uscată, apă călduță, puțină sare, dar și o țâră de zahăr. Apoi am zis că mai bine te învăț să coși pe etamină, după modele făcute cu pixul, pe foi de matematică, însă nici asta nu părea o chestie tocmai la îndemână…
Semințe coapte pe plită. Sunt expertă! Nu-ți plac? Bine… Găsim noi altceva.
Ce-ar fi dacă te-aș învăța să vâslești printre greutăți? Nu… Nici eu nu știu… Mi-a intrat apă în barcă de-atâtea ori și m-am scufundat. Noroc că am găsit „diamante”  în adâncuri și mi-au luminat calea până la suprafață… N-am nimerit-o!
Ori poate că ar fi mai interesant să-ți arăt cum se pansează rănile…sufletești. Nu e nevoie de fașă sterilă, să știi… Nici de iod… Îți trebuie doar o vorbă caldă, spusă din esența ta de om bun. O vezi pe a mea? Mi-a pansat-o mama și e aproape vindecată.
Cum se uită dorul? Asta ar fi o lecție tare interesantă! Probabil că mi-ar prinde bine și mie dacă aș face un curs din acesta. Așa n-aș mai simți golul imens de-aici, din piept…, cum se zbate și mă lasă fără aer de cele mai multe ori.
Vrăji! Daaaa! Asta chiar aș putea să te învăț! Cum să transformi o cutie de carton într-o mașinuță sau într-o căsuță? E simplu, căci am făcut vraja aceasta pentru Petrișor, un băiețel crescut de bunici, cu doar 300 de lei pe lună. Cred că a doua oară mi-ar ieși mult mai bine.
Pot să-ți arăt cum să faci baloane din apă și săpun, însă am o vagă bănuială că știi deja să te descurci și singur la capitolul acesta.
Uite, dacă vrei, te pot ridica pe umerii mei să vezi cuibul de vrăbii de pe casă și poți să lași câteva boabe drept cadou…  Ce zici?
O vioară din strujeni! Păcat… Am uitat cum se face. Bunicul știa, dar el nu mai e de-atâția ani și n-are cine să-mi amintească… Îți spuneam mai sus de dor. Acum mă înțelegi?
Ce părere ai dacă ți-aș arăta cum să afumi cârnați? Stai… Ar trebui să te învăț cum se face focul și încă ești prea mic. Apropo! Când ai de gând să te faci mare?
Știu! Te voi duce la vânătoare de gândaci de Colorado. E iarnă… Pică și asta…
M-am gândit mai bine și cred că merg să mai învăț eu câteva lucruri și-apoi mă întorc la tine… Așa am impresia că nu mai știu să fac nimic…

Ganduri

Mai stau puțin…

Mai lasă-mă să stau puțin aici, lângă nucul acesta bătrân, care m-a legănat toată copilăria! Vorbim după despre problemele oamenilor mari. Acum vreau doar să stau…cuminte, cu obrazul lipit de scoarța ridată, plouată și arsă de soare, ciobită de vânt și bătută de timp. Nu-mi spune niciun cuvânt! Stai cu mine dacă vrei, iar de nu, mai bine retrage-te în cămăruță, la căldurică. Eu rămân aici, cu dânsul. Să nu-mi aduci mâncare. Îmi dă el din miezul păstrat special pentru ziua aceasta. Știe că nu i-am mai simțit gustul de ani de zile și mi-a pus deoparte.
Hai, du-te! Nu mă aștepta. Ai mâinile reci deja și cel de-al treilea nasture de la jachetă se mai ține doar într-un firicel de ață. Găsești ce-ți trebuie într-o cană din vitrină. Să nu-ți faci griji. Eu rezist mai mult, căci m-a călit dorul.
Știi? Nu ți-am spus niciodată cât de mult am suferit când am plecat… Mi-am oblojit rănile departe de ochii lumii, iar zâmbetul mi l-am transformat în tablou. Când mă simțeam singură, luam o carte în mână și citeam cu voce tare. Îmi pansam astfel, fiecare lacrimă și-mi ușuram clipele grele și apăsătoare. Bunicul m-a învățat asta. Citește în continuare…

Ganduri

Cu ochii spre cer

Opt iaurturi în frigider, o supă cremă de linte, iar eu nu am luat-o razna de data aceasta. HAȘTAG Rezist! :-))))) Dar nu despre asta vreau să vă povestesc azi, ci despre faptul că am conștientizat că nu am mai privit de foarte mult timp cerul, așa cum o făceam când eram mică. Pe-atunci credeam că dacă aș ajunge pe un nor din acela pufos, aș putea să mă cuibăresc pe el fără să cad și aș înfuleca o tonă de cucurigi, stând la povești cu Doamne-Doamne. Voiam să-i povestesc despre planurile pe care le aveam și mai voiam să-L rog să facă în așa fel încât, atunci când se organizează excursii la școală, să avem bani pentru a merge toți trei. Tot atunci, îmi imaginam cum aș fi aruncat de sus dulciuri, tuturor copiilor necăjiți și cum aș fi manevrat cu fler fiecare ninsoare. Eram sigură că acei nori albi ascundeau în interiorul lor toată zăpada pentru întreaga iarnă. Toate gândurile acestea mă făceau să mă simt tare bine… Dacă îmi lipsea ceva, îmi pica din cer, chiar dacă auzisem de foarte multe ori că nu există așa ceva. Visam, evident. Treceam mai ușor peste neajunsuri, dezamăgiri, mă consolam cum puteam și nu sufeream intens.
Astăzi mă lupt să nu mai iau totul în tragic și să nu mi se mai dărâme toate scuturile când sunt rănită de oameni sau chiar de mine pentru că da, mi-o mai coc și singură. Uneori suntem exagerat de aspri cu noi înșine. Eu sunt campioană la asta, recunosc. Mă zidesc în pereți pentru orice gând sau vorbă aiurea.
Din cauza aceasta ziceam că am uitat cum se poate să te eliberezi printr-o simplă privire aruncată spre cer. Și chiar nu contează dacă e senin sau întunecat. Se mai supără și norii… Ce zici? Privim împreună?

Ganduri, Life

Scrisoare de la mama și tata, în prima zi de școală

Copilul nostru, astăzi ai început școala. Nu știm dacă îți imaginezi câte lucruri vei descoperi. Unele îți vor plăcea mai mult, iar altele mai puțin. Să nu-ți faci griji, căci mama și tata nu te vor presa să fii bun la toate. Pe noi ne interesează ca tu să fii sănătos și vesel în continuare. Te-am privit toată noaptea cum dormeai, iar liniștea de pe chipul tău ne-a mai calmat din emoții. Cât de mult te iubim!
Te asigurăm că îți vom oferi libertatea de a alege. Nu trebuie să faci șah, doar pentru că tata e campion și nici pian, dacă nu te atrage. Suntem mult mai fericiți când te vedem cum îți construiești cazemate în curte și cum te joci cu prietenii, cum alergi în ograda bunicilor după găini sau după Rachiu, camaradul tău necuvântător, botezat astfel de bunicul. Citește în continuare…