Life

Obiceiuri dintr-o altă copilărie

Tare bine mai era acasă, Doamne! În simplitatea și-n căldura cuibului…

Nu-mi amintesc să fi avut vreun Crăciun, fără porc de tăiat, atunci când eram copilă, acasă la părinți. Știu că hrăneam gudulanul,  toată vara și toată toamna, cu gândul ăsta: să fie mare și bun, de Crăciun. Căram o droaie de saci cu chipăruș din vie, știriță neînflorită, lucernă, frunze de sfeclă și alte buruieni, numai să-l vedem rotofei. Halanirul se potolea din guițat, abia după ce-și primea porția de “urluială”, dar și după ce-i curățam cotețul. Cu o mână măturam, cu una țineam un ditamai parul, iar din gură țipam ca mușcată de șarpe, ori de câte ori făcea vreo mișcare mai bruscă. Era un spectacol grozav la noi în curte, de credeau vecinii că ne-am luat la bătaie.

În dimineața sacrificării, care era cât mai aproape de Crăciun, trezirea se dădea foarte devreme, când afară încă domnea întunericul. Mama făcea focul în sobă, iar pe plită, tronau oalele cu apă, dar și cu vin, pentru bărbații ce aveau să vină la ajutat.

Tata era mereu agitat, deși își pregătea de dinainte cam tot ce avea nevoie. Meticulos și calculat din fire, exact cum este Ionuț sau cum mai sunt și eu, uneori, își ascuțea cuțitele și își punea la punct, magazia.

Chiar dacă mai zăboveam nițel în pat, urechile mele erau la fereastra de lângă plită, iar când auzeam agitație, însemna că primul rachiu fusese dat peste cap, iar treaba cu pricina era pe cale de înfăptuire. Trăgeam rapid, plapuma peste mine, țineam ochii închiși, cu mâinile îmi acopeream urechile și nu mai ieșeam de acolo decât atunci când se isprăvea cu țipetele. Abia când se lăsa liniștea, țâșneam din pat, mă spălam repejor, trăgeam pe mine vreo două rânduri de haine, săream într-o pereche de ciubote și mergeam afară, unde, de-acum era mare forfotă. După ce porcul era urcat pe masă, cu tot felul de îndemnuri moldovenești (“Haidi, uăi!”, “Prindi-l di coadă, di urechi!”), începea pârlirea. Știu sigur că tata a folosit paie înainte de apariția arzătorului, însă nu mai am o amintire clară despre asta. Ce rememorez cu exactitate este că abia așteptam să-mi dea o bucată de șorici, pârlită binișor și curățată întocmai, apăsată zdravăn în niște sare grunjoasă și molfăită rapid, asemenea unui hamster flămând.

La apă nu se făcea economie. Curgea până când totul era curat, curat. În zilele geroase și cu zăpadă, noi, copchiii casei, ne dădeam țuja pe lângă magazie, sau în timp ce căram lemne pentru foc, poate-poate ne mai încălzeam oleacă.

După această etapă, începea procesul de tranșare. Mama fugea în toate părțile, fiind responsabilă cu mațele. Din ce îmi aduc aminte, era musai să fie descurcate și deșărtate, cât încă erau calde. 🫣Cred că Andreea o ajuta de cele mai multe ori, asta când nu putea să vină bunica Didina. Eu eram mai palidă la față, dar tot mai trăgeam cu ochiul. Tata secționa porcul, ca un măcelar cu acte în regulă. Era foarte atent la fiecare amănunt.

Poate vă întrebați ce făcea Măria-mi.😂 Păi, mai căram o găleată cu apă caldă, ba vreo slănină, puneam pe foc și aveam grijă de oala cu vin. 🫣😂Când aducea mama, ceaunul cu friptură și-l așeza pe plita încinsă, nu mă mai mișcam din casă. În timp ce așteptam înfruptarea, curățam usturoiul pentru preparatele ce urmau să fie afumate, in zilele următoare. Și la capitolul acesta, tata e descurcăreț, dar n-ar ieși atât de bune, dacă n-ar fi ajutat de mămica. Ba chiar sunt convinsă.

După ce toată carnea era cărată în magazie, puneam masa, iar toți oamenii erau ospătați cum se cuvine: friptură pe săturate, mămăliguță fierbinte, usturoi pân’ la genunchi, murături după preferințe, ceva brânză sărată de oi și nelipsita licoare din fragă.

Abia când fiecare se întorcea la casa lui, tata intra din nou în magazie și pregătea carnea pe categorii (slăninuțe, mușchi, pastramă, coaste, oase, carne pentru cârnați, pentru sarmale, pentru jumări, pentru friptură, fleici pentru grătar și cele necesare pentru tobă). Se întuneca binișor când ieșea de-acolo, obosit și dornic de un somn strașnic.

De fiecare dată, înainte de culcare, discutam despre cât de bun a fost porcul (sau nu).  Concluzia era mereu aceeași: mulțumim Domnului pentru cât este!

Life

În spatele ecranului, rozul poate fi gri
  1. Ești atât de grasă, încât nu vrei să te mai vedem deloc?”

Aceasta e întrebarea pe care am tot primit-o în ultimul timp, așa direct sau sub altă formă.

Răspund acum și aici, o singură dată.

M-am îngrășat, e adevărat, dar motivul nu-i ăsta. De câțiva ani, mă lupt cu urticaria cronică. De data aceasta, este foarte agresivă. Sunt deja multe luni fără rezultat, cu toate variantele de antihistaminice încercate, cu fugit la Urgență în toiul nopții, din cauză că ajung să nu-mi mai pot folosi mâinile, cu perfuzii care nu-și fac efectul decât după foarte mult timp, cu atacuri de panică în care simt că fac infarct (multe EKG-uri), cu tot felul de posibile diagnostice, cărora încerc să le fac față psihic, cu analize peste analize, cu perioade cât de cât ok, dar și cu zile, pur și simplu, groaznice. Azi a fost o zi din aceasta. De ce? Pentru că spurcăciunea apare într-o formă accentuată, când te simte vulnerabil (emoțional sau fizic). Se lăfăie când ești răcit, stresat, încordat sau apatic. Știți vorba aia- “Nu te simți bine în pielea ta.” Ei bine, luați-o cu sens propriu și poate veți reuși să intuiți măcar ce simt. Aș minți dacă aș spune că m-am obișnuit cu privirile celor din jur. Încă mă tulbură ochii bulbucați ai persoanelor care observă că am iritații pe față, gât sau mâini.

Cum arată? Depinde. Uneori sunt ca niște zgârieturi de pisică, alteori ca niște flori 3D. Pot fi și bubițe asemănătoare înțepăturii de urzică sau pete mari și roșii. Eu le experimentez pe toate. Pot să am pe tot corpul sau doar pe anumite porțiuni.

Când știu că e nasol? Când mă colorez sub buza de jos și aceasta începe să se umfle. Atunci îmi dau seama că am nevoie de cortizon.

Cum mă simt? Umflată, obosită, irascibilă.

Cei mai mulți nu cunosc faptul că nu e ceva contagios. Astfel, apare stigmatizarea și din păcate, izolarea forțată. Nu mai ieși în oraș, nu mai porți haine care-ți lasă pielea la vedere (oricum, ea capătă o sensibilitate atât de puternică, încât nu suportă orice tip de țesătură și nici atingeri mai apăsate), nu mai postezi poze cu tine (dâng!).

Cât timp? Până se liniștește sau până te obișnuiești. În cazul meu, nicio variantă din cele două.

N-am scris doar pentru a da replică, ci și pentru că zilele trecute, m-a contactat cineva care a citit pe blog despre iodoterapie. Deși persoana respectivă are un caz nefericit, m-am bucurat că a putut găsi informații reale la mine pe pagină și că am avut ocazia să o încurajez. Și nu, ce mi s-a întâmplat anul trecut nu are nicio legătură cu situația actuală. Aceasta este mult mai veche.

Mesajul doamnei este motivul pentru care îmi permit să las câteva imagini din zile diferite ca evoluție a spurcăciunii, cu mențiunea că atunci când era cel mai rău, nu am fost în stare să fac poze… Sunt sigură că suntem mulți care trecem prin asta, din păcate…

IMG_5740

Nu caut compasiune, nici mesaje frumoase sau like-uri, nici rugăciuni ori încurajări. Cum a zis și medicul specialist pe care l-am găsit cu greu, “Alina, nu mori din asta. O să ai tot timpul la tine o trusă de urgență și mergi înainte!”. Asta și fac. Nu ies din casă fără cutiuța salvatoare și cam atât. Alarma telefonului sună din 4 în 4 ore, mai înghit o bulină și tot așa. Zilnic, fără excepție.

Înainte de a-mi recomanda una sau alta, să știți că m-am documentat și testat (inclusiv în Germania) de multe ce-ar fi putut fi în spatele spurcăciunii (Lyme, Lupus, tiroidă autoimună, poliartrită etc.). Din păcate, lista bolilor autoimune care ar putea declanșa asta, e atât de mare, încât am obosit ca mereu să mă aflu în așteptarea unor rezultate și să nu mai fiu ca înainte, aproape niciodată. Ghinducul e luminița mea de la capătul tunelului și respirația fiecărei zile.

Ce știu acum este că dacă până în ianuarie nu va înceta (iar eu sunt convinsă că nu, pentru că-mi cunosc atât de bine corpul- datorită tipului de terapie pe care-l urmez), va trebui să apelez la ultima și cea mai grea variantă, respectiv injecțiile cu autoblocante, timp de 6 luni. Nu am făcut asta de la început deoarece ai nevoie de 6 luni de tratament continuu, fără rezultat, pentru a te putea califica. Unde mai pui că Statul nu consideră pacienții cu urticarie cronică, suficient de bolnavi pentru a primi sprijin. Din cauza aceasta, peste 80% rămân netratați sau mai rău, nediagnosticați, injecțiile acestea “salvatoare” fiind extrem de scumpe.

Așa că, atunci când aveți proasta inspirație de a pune o astfel de întrebare, mai bine vă mușcați limba.

 

Life

Jurnalul unui om radioactiv

Am luat laptopul de multe ori, apoi l-am așezat la loc. L-am privit sceptic, aproape zilnic. Într-un final, l-am deschis și-am stat în fața lui, minute în șir, neștiind dacă să apăs tastele sau nu. Am decis că nu voi scrie, dar m-am sucit pentru a nu știu câta oară… Poate că cineva ar putea avea nevoie de asta (mi-am spus).  Și eu am căutat să citesc despre și n-am găsit mai nimic.

Acum aproape un an, mă urcam într-un Uber, cu sufletul zbuciumat și cu mintea hăituită, marcată vizibil de ce aș fi putut afla la destinație. Șoferul a vrut să-și confirme adresa, așa că, m-a mai întrebat o dată unde anume mergem.

  • La Gral, spitalul Oncofort. Merg să aflu dacă am cancer sau nu.
  • N-aveți, doamnă, nimic. Nu vedeți ce grasă și frumoasă sunteți?

Răspunsul dumnealui m-a făcut să zâmbesc și să-mi schimb starea. O parte din el era adevărată (grasă), cât despre cealaltă, o fi vrut să-mi facă un compliment, din politețe. Probabil că m-a simțit terifiată, iar tot drumul până acolo, a încercat să mă anime, să-mi spulbere gândurile, cu diferite povestiri despre băieții pe care-i creștea singur, despre câinele șugubăț, despre educația oferită copiilor, despre orice…

Când am ajuns la Gral, mi-a spus să intru fără frică, în ciuda afișului mare de pe clinică- “Aici tratăm cancerul de tiroidă”.

Și-am intrat…

Cum a început totul?

Cu dureri infernale de cap, cu transpirații din acelea de storceam tricoul (eu nu transpirasem niciodată până atunci), cu puls mare (100-120), cu o senzație de sufocare, cu oboseală accentuată (nu reușeam să șterg blatul din bucătărie, fără 4,5 opriri). În permanență simțeam că m-aș putea prăbuși, iar asta mă îngrozea. Bineînțeles că am cerut ajutor avizat (sau nu). Semăna cu depresia, dar nu era. Ceva la inimă? Nici asta. Atac de panică? Nu. Până într-o zi, în care două persoane mi-au spus același lucru: endocrinologie. M-am programat imediat și m-am dus. Abia a atins aparatul de gât că am și auzit: “Oooo, dar e baban, nu glumă!”. Era un nodul de aproximativ 5 cm, care acaparase jumătate din tiroidă. M-am blocat, iar doamna doctor a continuat: “Nu te speria! Îl rezolvăm repede, cu o pastiluță cu iod radioactiv. Îți dau contactul medicului de Medicină nucleară și stabilești ce și cum, da? Nu pare a fi cancer și nu-ți recomand biopsia ca să nu stârnim ceva pe acolo. Și dacă ar fi, cancerul de tiroidă se tratează în proporție foarte mare.” Asta ar fi trebuit să mă liniștească, însă eu nu mai auzeam nimic. Mă gândeam doar la ghinducul care mă aștepta în mașină. Avea abia 11 luni…

Am făcut analizele de sânge, specifice, care aveau să confirme hipertiroidismul. A fost și ceva amuzant aici. Mi s-a comunicat că avem nevoie de rezultate proaste ca să fie așa cum a zis dna doctor și să pot începe tratamentul. Dar n-au fost proaste. Au fost foarte proaste, cu valori apropiate de nul. Am primit medicamente menite să-mi stopeze excesul de hormoni tiroidieni (dacă fac vreo greșeală, îmi cer scuze, redau așa cum am înțeles), altele pentru puls și-a început “joaca”. Până la doza potrivită a fost cale lungă. Mă simțeam și mai rău, mă panicam des, iar asta mă afecta teribil. 

Ziua programării la Medicină nucleară (ziua explicată la începutul textului, cu domnul de la Uber) a fost grea. Am aflat acolo că nu-i deloc simplu ce avea să mi se întâmple. M-am așezat la un rând cu oameni galbeni, radiați, cu smocuri răzlețe de păr, lipsiți de energie și de viață. 

“Oare-așa o să ajung și eu?”- mă întrebam în gând.

Doamna doctor (o drăguță, la fel ca prima) mi-a explicat pașii. Urma să fac o scintigrafie, să repet analizele după o lună de tratament și să stabilim data la care urma să mă prezint pentru iodoterapie. Da, așa se numea procedura. Ce nu m-am așteptat să aflu a fost că după această procedură, trebuia să stau izolată, cel puțin 3-4 săptămâni, din cauza faptului că ghinducul era prea mic pentru radiațiile pe care le-aș fi primit. Nu aveam voie nici măcar să ating ceva ce ar fi putut atinge el, ulterior. În traducere, mami dispare pentru un timp.

Parcă au zis că e o simplă pastilă, nu? Ei bine, nu era chiar așa.

Ce este Radioterapia cu iod?

Radioterapia cu iod sau iodoterapia este un tratament specific de medicină nucleară, care folosește un izotop radioactiv al iodului, numit ¹3¹iod (¹3¹I). Poate trata atât afecțiuni beninge ale tiroidei cât și cancerul tiroidian.

Iodul radioactiv circulă în tot corpul prin fluxul sanguin. Acesta este, în principal, preluat de celulele tiroidei. Celulele de cancer tiroidian bine diferențiat din foliculul tiroidian, oriunde s-ar afla în organism, vor absorbi iodul radioactiv. Radiația gamma emisă din iod va distruge celulele canceroase.

Cum am primit noile informații?

Când am ajuns în mașină, am izbucnit în plâns. Peste câteva zile urma Crăciunul, iar eu eram atât de necăjită, cum nu mai fusesem niciodată în preajma sărbătorilor. Nu știam cum să dau o astfel de veste, nu știam ce și cum să fac. 

Într-un final, am împachetat informația cu detalii mai ușoare și-am oferit-o familiei. În spatele telefonului, numai ei știu ce-au simțit. În fața mea, au fost ca brazii. Nici nu știam ce voiam. Pe de o parte, aș fi vrut să fiu încurajată, iar pe de altă parte, simțeam nevoia să fiu compătimită, strânsă în brațe, ocrotită.

Au trecut și sărbătorile de iarnă, iar în ianuarie am fost la scintigrafie, să vadă exact natura nodulului și dacă este capabil să fixeze iodul bine. Și-a fost. Guguloiul era un nodul autonom toxic, adică de capul lui, dădea petreceri la mine-n gât, îmi răsturna viața cu susul în jos și mă făcea cu capul. Nesimțitul!

Pentru că era destul de dolofan, dna doctor a stabilit o concentrație de iod mai mare (dar nu la fel de mare ca în cazul pacienților cu cancer), urmând să mă prezint când mă simțeam pregătită. Puteam sta cu medicamentele date, cel mult 2 ani.

Ce-am făcut? M-am ascuns după deget. Am găsit mereu explicații ca să nu mă duc.  E prea mic ghinducul, nu poate veni mama, nu e gata apartamentul, nu mă simt bine etc. M-am îndepărtat de Dumnezeu, revoltându-mă, desconsiderându-L, afundându-mă într-un colț al casei, unde-mi plângeam supărările, pe întuneric. Am vorbit despre asta cu puțini oameni. Îi număr pe degete. Le mulțumesc c-au stat în spatele ecranului și m-au lăsat să mă descarc.

În septembrie, anul acesta, am hotărât că am epuizat toate scuzele, m-am împăcat cu El și cu mine, am luat telefonul, am făcut programarea, am plătit și gata. Urma să aștept 3 săptămâni. În timpul acesta a trebuit să țin o dietă săracă în iod. Prin urmare, am avut interzis la sarea iodată, la ouă, lactate, dulciuri, fructe și legume cu coajă și conținut roșu. Ce să mai? Am mâncat numai carne la cuptor, morcovi, cartofi și orez. Uneori nu am mâncat deloc.

Dacă aș fi ales să fac iodoterapia la Parhon (stat), ar fi trebuit să aștept luni de zile, iar situația actuală din țară cred că m-ar fi împiedicat să fac asta pentru că sistemul medical este blocat cu adevărat. Nu mai sunt tratate decât cazurile grave, iar cei ca mine nu reprezintă o urgență. 

Pe 18 octombrie m-am dus. Cu moralul eram ok, cu sufletul eram bucăți. Mamele vor înțelege și nu vreau să explorez aspectul acesta pentru că nu-i fac față, deloc bine.

În ce constă procesul?

Mi s-a recoltat sânge pentru analize, am făcut o ecografie tiroidiană, EKG și o radiografie pulmonară.

Apoi am fost dusă în salon (am ales internarea pentru 2 zile, de frică), mi s-au luat și încuiat toate lucrurile (mai puțin telefonul), mi s-a dat o pijama dintr-un fel de hârtie (și lenjeria de pat, din același material), mi s-a explicat exact unde trebuie să arunc fiecare lucru (sac galben, negru, albastru), apoi am fost luată și dusă într-o cameră unde doamna fizician (îmbrăcată cu vestă din plumb) mi-a dat 2 eprubete cu 2 pastile de mărimea celor de Augumentin și 2 pahare cu apă. Le-am înghițit și-am fost dusă în cameră, urmând să beau multă apă (aproximativ 3 litri), să merg des la toaletă și să fac duș de 2,3 ori (inclusiv spălat păr). Eram monitorizată video, aveam un telefon fix pe care-l puteam folosi oricând (mobilul l-am luat degeaba deoarece camera era din plumb și semnal ioc) și primeam mâncare într-o anticameră.

Cum m-am simțit?

Nu atât de rău pe cât mi-am închipuit. Am fost moleșită, obosită și iritată pe față din cauza apei din păr, care se scurgea la duș. Ideea era că trebuia să elimin cât mai mult din radioactivitate, iar asta o puteam face, urinând des și spălându-mă la fel de des.

În dimineața următoare, mi s-a făcut o nouă scintigrafie și mi s-a măsurat nivelul de radiații la 1 metru și la 2 metri, apoi am fost externată și-am plecat acasă (tot cu Uber), cu instrucțiunile scrise clar. Ce înseamnă asta? Că nu am avut voie, în primele 5 zile, nici măcar să ating florile din ghiveci, că am decontaminat totul în jurul meu, că mi-am spălat zilnic hainele și prosoapele, că am băut multă apă, că am respectat regimul alimentar și că am stat în casă. Singură. Da, asta-i cel mai crunt. Ești nevoit să treci prin toată perioada aceasta extraterestră, singur. Practic, m-am mutat pentru o lună. Îmi văd copilul la balcon sau pe cameră. Atât…

După cele 5 zile, am avut voie să ies, în locuri neaglomerate și cu o distanță de 2 metri față de alte persoane. Am mers să-mi ridic ceva colete de la easybox, la farmacie și la Lidl (aici a fost cel mai dificil, căci am încercat să merg la anumite ore, m-am așezat la 2 metri și am tot lăsat persoane în față, ca să fiu ultima). Ideea este să evit copiii, bătrânii și să nu stau mai mult de 2 ore în preajma cuiva, însă eu sunt mai precaută de fel.

Ce fac acum?

Număr. Zilnic număr. Cât mai am? Sunt abia în a zecea zi. Luni merg la măsurători și aflu cât de radioactivă mai sunt. Mă rog să se fi dus cât mai mult, căci m-am spălat ca o nebună. Părul meu e ca o mătură, dar nu-mi pasă. Vreau acasă, la băieții mei. Vreau să-mi miros ghinducul și să-l stresez cu pupici mulți, să-l scot afară și să mă ducă la tomberoane, să mă cert cu el că mă păcălește că face caca, numai ca să-i pun desene cu Leo, vreau să mă îmbrățișeze Răz, să-mi spună că o scoatem la capăt și vreau să-l îmbrățișez la rându-mi și să-i spun că este cel mai minunat tată, soț, prieten. Vreau…

Cum mă simt?

Ziua sunt ok. Noaptea e mai greu. Nodulul s-a mărit, s-a întărit și mă incomodează la înghițit. Nu îmi găsesc o poziție bună pentru somn. Va fi așa pentru 2,3 luni. Iodul s-a fixat și lucrează. Experimentez simptome noi, dar trecătoare. În caz de durere, pot lua calmante. Până acum nu a fost nevoie. Dacă a funcționat? Aflu la ecografie, după 2 luni. Dacă mai e nevoie de o altă cură? Tot atunci aflu.

De ce nu mi-am scos tiroida?

Pentru că e a mea și pentru că nu mi s-a indicat. A fost de ajuns “Băi, nu are formă de cancer, hai s-o lăsăm așa!”. Prea repede se recurge la bisturiu. Sunt probleme care pot fi tratate și fără el. Da, durează mai mult, planul de tratament este mai stufos, însă se poate. Operațiile pe bandă rulantă sunt un trend în România. De exemplu, în America, iodul radioactiv este prima opțiune în tratarea afecțiunilor tiroidei. Evident, în cazuri cu adevărat grave, când nu se mai poate face nimic, se recurge la operație. A fost decizia mea să fac astfel, iar dacă nu va funcționa și nu voi avea de ales, o voi scoate și gata. Până atunci, gândul că sunt întreagă mă liniștește. 

De ce îmi este teamă?

Well, nu de radiații. Îmi este teamă să nu fi luat sau să iau Covid (sunt nevoită să tot merg la clinică), pentru că suprapus cu situația în care mă aflu, nu știu ce s-ar putea întâmpla. Mi s-a recomandat să am mare grijă, dar cum să am dacă înaintea mea, la radiografie, au fost 2 bătrâni, ambii in ziua 16 de când au fost confirmați pozitiv? De fapt, cam toată lumea din spitalul în care am făcut investigațiile preliminare, tușea și se simțea rău. Am purtat mască, m-am dezinfectat și e posibil să nu fi fost de ajuns. Nu vreau să închei astfel, căci nu acesta e mesajul meu, însă fix din această cauză, cei ca mine sau cei mai rău ca mine, nu se pot trata în spitale. Murim din cauza noastră, nu din cauza medicilor. Avem o soluție și ne batem joc de ea. Dacă nu ești de acord, păstrează pentru tine. Nu mă interesează. Pentru mine e simplu. Decât să mor azi, pentru că nu are cine și cum să mă trateze, mai bine mor peste 5, 10, 20 de ani că m-am vaccinat (nu că aș crede asta). Sunt vaccinată cu primele două doze, însă organismul meu este foarte slăbit în momentul acesta. Nu știe nimeni să-mi spună dacă va face față unei eventuale infectări. Stau cu frica în sân. Nu aprind becuri pe stradă, dar pot stârni alarme. Atât de radioactivă sunt. Sună amuzant, dar nu e, vă asigur.

Încheiere

Aștept. Aștept să mă duc acasă, la ai mei dragi. Aștept să-mi recapăt măcar o parte din tot ce am pierdut. Aștept să mă fac bine și să fiu bine…Nu vreau milă, nici reproșuri sau acuzații că am scris cu vreun scop. Ce vreau?

Sănătate.

 

Life

Am prins o barză și-am pus-o la clocit

Chiar și eu râd. Ce bine ar fi fost dacă era atât de simplu! Îmi vin în minte cuvintele unui părinte care spunea,  printre altele, că „Facerea de prunci înseamnă și suferință”. Acum, e adevărat că uiți sau nu mai dai prea mare importanță zilelor în care stăteai întinsă în pat, cu ochii țintă spre tavan, numărându-ți fiecare respirație și așteptând parcă o minune care să-ți curme toată acea stare de rău.
Stabilesc de la început că vorbesc despre mine și nu în mod general. Asta pentru a evita să mă linșeze mămicile care au locuit pe un nor pufos toată sarcina, au simțit că se scaldă într-un ocean de fericire și așa mai departe. Norocoaselor, vă invidiez!!!! Eu am locuit într-un pat și într-o baie, iar de scăldat, m-am scăldat în lacrimi de neputință și-ntr-o apă chioară, fără gel de duș, spumant, săpun ori alte substanțe cu miros. Nu mai vorbesc de faptul că știam ce gătește fiecare locatar din blocul nostru, dar și din cele alăturate. Ziua eram o legumă pleoștită, iar noaptea  mă transformam în cineva care era trimis pe Marte, fără mască de oxigen. Puteai să-mi faci vânt cu cea mai mare frunză de palmier,  însă senzația de sufocare nu dispărea cu absolut nimic. Și eram urâcioasă, plângăcioasă, invidioasă pe cele care afirmau cât de minunat este, panicată și frustrată. Când mi se spunea că am o sclipire aparte în ochi, completam în minte cu „de la nervi”. În corpul meu se întâmplau niște lucruri cărora nu reușeam să le dau de cap, pe care refuzam să le percep ca pe-o normalitate, care mă îngrozeau și mă aduceau în pragul unor crize de plâns și a unor scenarii cu final nefericit. Oamenii din jurul tău îți spun că ar trebui să fii cea mai bucuroasă, dar tu simți cu totul altceva.
Toată starea mea era alimentată și de faptul că am știut de la început că nu va fi o sarcină ușoară, că va trebui să bifez și acele injecții în burtă, că bebe va fi monitorizat ceva mai des, că testele vor fi mai multe pentru că am depășit 30 de ani și altele despre care nu simt că e cazul să le expun. Și da, îmi asum să vă spun vouă, fetelor, că dacă vă doriți să faceți copii, este bine ca acest lucru să se întâmple, dacă se poate evident, înainte de vârsta menționată mai sus. Riscurile, analizele și felul în care duci sarcina sunt ceva mai diferite. Eu m-am cam dus singură cu zăhărelul, iar când mi s-au aprins luminițele, deja trecusem de 30 și acumulasem o tolbă plină de frici, multe alimentate la locul de muncă. A trebuit să mai scap din ele, să mai bat pe la uși pentru a cere ajutor, să mai rezolv din problemele ce apar cu vârsta, să mai ascult și inima ce bătea în aceeași direcție cu a mea și să conștientizez că o carieră sau un portofel plin mereu cu bani nu mă făceau să mă simt împlinită. Ceva lipsea de fiecare dată…
Ce mai știu acum? Că nu e indicat să cauți pe internet fiecare chichiță apărută la ecografie. Este important să ai încredere în doctorul tău și să te conectezi cu copilul tău, ca el să știe că tu faci totul pentru a se dezvolta așa cum trebuie. Asta mi-a spus-o un educator prenatal, căruia i-am scris într-un moment de disperare. Și știți ce mai este important? Să ai pe cineva cu care să vorbești despre toate, cineva care a trecut recent prin experiența aceasta, cineva care să te sprijine și să te scuture atunci când o iei razna. Eu am avut un mare noroc. Norocul meu se numește Alexandra, mămică de Petra. Niciodată nu aș fi crezut că ea va fi cea care mă va ghida în toată povestea asta. Spun acest lucru pentru că am fost și colege la grădinița la care am lucrat, ne înțelegeam bine, dar nu aveam o relație foarte apropiată. Cred că și aici am avut parte de o lecție pe care acum o înțeleg. De fiecare dată când am o nelămurire, o întrebare, o stare de panică, o frică sau un simplu gând, fata asta e acolo pentru mine și încă mă minunez cât de ușor reușește să mă calmeze sau să mă facă să nu mi se mai pară totul atât de greu.
Îmi dau seama că nu v-am spus nimic despre bebeluș. Păi, până nu am primit o poză ceva mai concludentă în care am putut să-i deslușesc fățuca, nu prea m-am putut raporta la el ca la un copil. Este adevărat că ceva fluturi am simțit în stomac la primele bătăi de inimioară, însă ecranul acela cu pete negre și gri, mă inducea foarte tare în eroare. Că e normal sau nu, nu știu. Cert este că da, m-am îndrăgostit pe loc de niște obrăjori bolfoși și-un nas cârn și am început să privesc și către viitor, nu doar în prezent. Este un băiețel, așa cum mi-am dorit încă de când eram mică, un șmecher care stă cuminte atunci când vorbesc cu bunicii la telefon (să facă impresie bună), îi plac dulciurile ca lui tati, se liniștește când o aude pe Tina Turner sau pe Whitney Houston, nu a cerut nimic special de mâncare (doar niște colțunași cu brânză și o ciorbă de cartofi cu afumătură și tarhon), este activ în burtică, iar noi abia așteptăm să treacă și ultimele trei luni pentru a putea să-l aducem acasă și să-l creștem cum ne-o duce capul și sufletul. Recunosc că am temeri în continuare, că îmi e frică să nu se întâmple ceva la un moment dat și toată vraja să se spulbere într-o secundă, dar mă liniștește faptul că avem o mână bună de oameni care se roagă pentru noi și că nu suntem singuri. Eu îi vorbesc zilnic, stabilim ce mâncăm împreună, îi cânt așa, cu jumătate de gură, pentru că mi se pare un pic ciudat, am grijă să am mereu spatele acoperit, să beau apă și să nu uit nici măcar o pastilă. Șomez la capitolul plimbare, mișcare. Sunt o leneșă căreia nu-i place să meargă pe-afară așa, pur și simplu, însă recuperez la finalul fiecărei săptămâni, când avem multă treabă prin oraș. Nu e bine, știu…
Nu o să vă spun nimic despre naștere pentru că mă îngrozește subiectul. Nu pornesc nici măcar cu un anumit tip în minte, vom face așa cum vom crede că este cel mai bine. La privat sau la stat? Celule stem sau nu? Iarăși nu mă voi da cu părerea. Fiecare face așa cum consideră. Mi se par niște decizii care îi privesc doar pe cei implicați și atât. Dacă vom greși? Ohohooooo! Sperăm doar să avem înțelepciunea de a recunoaște când se va întâmpla și de a face ceva în sensul acesta. Vom fi părinți buni? Doar bebe ne va putea spune. Noi vom încerca cu toată dragostea. Ne va fi greu? Ca la toată lumea, cu bune și rele. Informatician sau actor? Eeei, hai că deja o dau în bălării! :-)))))
Aș mai avea multe de scris, însă și-așa mă minunez că am putut să fac asta. Nu știu de ce mi-a fost atât de greu să mă mai așez în fața unui laptop… Poate pentru că începutul a fost dificil, acum e acceptabil și cum va fi în continuare, numai Dumnezeu știe. Le iau pe toate așa cum vin.

Mulțumim pentru fiecare gând bun!

Alina, Răz și bebe

Life

Zâmbetul e-o portocală

M-am trezit cu picioarele calde, cu miros de portocală și cu același gând care mă însoțește de câteva zile și pe care îmi doresc să vi-l împărtășesc.
Joia trecută, pe 15 noiembrie, am participat la Gala Zâmbet în Dar, la Teatrul Național „Vasile Alecsandri”  din Iași, în calitate de blogger. Am primit invitația din partea organizatorilor, mai exact, Salvați Copiii- Filiala Iași, iar ce m-a făcut să mă simt copleșită (în sens pozitiv) a fost motivul pentru care am fost aleasă dintr-o multitudine de bloggeri cunoscuți (eu nefăcând parte din această categorie). Se pare că felul propriu și intim prin care exprim ce simt m-a adus aici.  Am hotărât să mă prezint, cu emoțiile aferente, pentru că în spatele acestui eveniment, stăteau de fapt 120 de suflete de copii, care aveau și au în continuare nevoie de ajutor pentru a putea merge la școală. Poate că nu conștientizăm, dar pentru a beneficia de această șansă, un copil are nevoie de aproximativ 2500 de lei pe an. În acești bănuți intră tot ce ține de nevoile firești: rechizite, ghiozdan, îmbrăcăminte, încălțăminte și alte chestii utile. De unde? Copiii aceștia, ca mulți alții, provin din familii fără posibilități, uneori monoparentale sau nici măcar, cu grija zilei de mâine mereu în ceafă, cu pofte normale (piure cu cărniță, pufuleți cu surprize, suc acidulat cu pai etc.), cu vise sfărâmate odată cu ivirea zorilor, cu planuri demontate de realitatea în care trăiesc, dar cu steluțele acelea speciale în privire, care parcă strigă din spatele măștilor purtate cu demnitate- „Lasă că mă fac eu mare și toate astea vor trece pentru că voi învăța să ajung cineva în viața aceasta!”… Nu îmi este străină deloc această frază. Încă o mai aud uneori. Oamenii aceștia de la Salvați Copiii s-au înhămat la o căruță pe care o trag înainte, în ciuda greutăților pe care le întâmpină și s-au încăpățânat să asigure celor 120 de perechi de ochișori, condițiile propice pentru a nu abandona școala. În Iași există trei centre educaționale Salvați Copiii, iar pe lângă tot sprijinul acordat în vederea menținerii copiilor la școală, aceștia beneficiază și de servicii de asistență socială, psihologică și juridică, precum și de o masă caldă pe zi. Citește în continuare…

Life

Nu exist

Nu exist pentru că nu am adidași Balenciaga, tricou sau curea de la Gucci și nu ascult Lino Golden. Mint. Am ascultat din obligație, dar nu mi-a plăcut.
Nu exist pentru că nu (mai)am BMW. Avem un „Prăfuilă”.
Nu exist pentru că nu am băut vin dintr-un pahar elegant, cu picior, pe un rooftop (așa cică se spune mai nou la acoperiș), dar am niște bidoaște de la tata GRO-ZA-VE!
Nu exist pentru că locuiesc pe o suprafață de 65 de metri pătrați. Băi, măcar sunt pătrați! :-))))
Nu exist pentru că nu mănânc scoici, melci, draci, raci. Eu le dau bine cu tochiturile.
Nu exist pentru că nu am vizitat multe țări. Nici la Timișoara n-am fost și-am mai vrut…
Nu exist pentru că nu am geantă Chanel, ci una de la Zara care miroase a șobolan mort și sunt nevoită să o port cu pliculețe de ceai înăuntru, înmuiate în esență de eucalipt.
Nu exist pentru că n-am fost niciodată la LOFT- Mamaia. Eu prefer Neptunul, mai pe familie așa.
Nu exist pentru că nu am lenjerie Calvin Klein, ridicată până în gât, cât să se vadă. De asta mă dor șalili oare? :-))) Citește în continuare…

Ganduri, Life

Scrisoare de la mama și tata, în prima zi de școală

Copilul nostru, astăzi ai început școala. Nu știm dacă îți imaginezi câte lucruri vei descoperi. Unele îți vor plăcea mai mult, iar altele mai puțin. Să nu-ți faci griji, căci mama și tata nu te vor presa să fii bun la toate. Pe noi ne interesează ca tu să fii sănătos și vesel în continuare. Te-am privit toată noaptea cum dormeai, iar liniștea de pe chipul tău ne-a mai calmat din emoții. Cât de mult te iubim!
Te asigurăm că îți vom oferi libertatea de a alege. Nu trebuie să faci șah, doar pentru că tata e campion și nici pian, dacă nu te atrage. Suntem mult mai fericiți când te vedem cum îți construiești cazemate în curte și cum te joci cu prietenii, cum alergi în ograda bunicilor după găini sau după Rachiu, camaradul tău necuvântător, botezat astfel de bunicul. Citește în continuare…