Life

Jurnalul unui om radioactiv

Am luat laptopul de multe ori, apoi l-am așezat la loc. L-am privit sceptic, aproape zilnic. Într-un final, l-am deschis și-am stat în fața lui, minute în șir, neștiind dacă să apăs tastele sau nu. Am decis că nu voi scrie, dar m-am sucit pentru a nu știu câta oară… Poate că cineva ar putea avea nevoie de asta (mi-am spus).  Și eu am căutat să citesc despre și n-am găsit mai nimic.

Acum aproape un an, mă urcam într-un Uber, cu sufletul zbuciumat și cu mintea hăituită, marcată vizibil de ce aș fi putut afla la destinație. Șoferul a vrut să-și confirme adresa, așa că, m-a mai întrebat o dată unde anume mergem.

  • La Gral, spitalul Oncofort. Merg să aflu dacă am cancer sau nu.
  • N-aveți, doamnă, nimic. Nu vedeți ce grasă și frumoasă sunteți?

Răspunsul dumnealui m-a făcut să zâmbesc și să-mi schimb starea. O parte din el era adevărată (grasă), cât despre cealaltă, o fi vrut să-mi facă un compliment, din politețe. Probabil că m-a simțit terifiată, iar tot drumul până acolo, a încercat să mă anime, să-mi spulbere gândurile, cu diferite povestiri despre băieții pe care-i creștea singur, despre câinele șugubăț, despre educația oferită copiilor, despre orice…

Când am ajuns la Gral, mi-a spus să intru fără frică, în ciuda afișului mare de pe clinică- “Aici tratăm cancerul de tiroidă”.

Și-am intrat…

Cum a început totul?

Cu dureri infernale de cap, cu transpirații din acelea de storceam tricoul (eu nu transpirasem niciodată până atunci), cu puls mare (100-120), cu o senzație de sufocare, cu oboseală accentuată (nu reușeam să șterg blatul din bucătărie, fără 4,5 opriri). În permanență simțeam că m-aș putea prăbuși, iar asta mă îngrozea. Bineînțeles că am cerut ajutor avizat (sau nu). Semăna cu depresia, dar nu era. Ceva la inimă? Nici asta. Atac de panică? Nu. Până într-o zi, în care două persoane mi-au spus același lucru: endocrinologie. M-am programat imediat și m-am dus. Abia a atins aparatul de gât că am și auzit: “Oooo, dar e baban, nu glumă!”. Era un nodul de aproximativ 5 cm, care acaparase jumătate din tiroidă. M-am blocat, iar doamna doctor a continuat: “Nu te speria! Îl rezolvăm repede, cu o pastiluță cu iod radioactiv. Îți dau contactul medicului de Medicină nucleară și stabilești ce și cum, da? Nu pare a fi cancer și nu-ți recomand biopsia ca să nu stârnim ceva pe acolo. Și dacă ar fi, cancerul de tiroidă se tratează în proporție foarte mare.” Asta ar fi trebuit să mă liniștească, însă eu nu mai auzeam nimic. Mă gândeam doar la ghinducul care mă aștepta în mașină. Avea abia 11 luni…

Am făcut analizele de sânge, specifice, care aveau să confirme hipertiroidismul. A fost și ceva amuzant aici. Mi s-a comunicat că avem nevoie de rezultate proaste ca să fie așa cum a zis dna doctor și să pot începe tratamentul. Dar n-au fost proaste. Au fost foarte proaste, cu valori apropiate de nul. Am primit medicamente menite să-mi stopeze excesul de hormoni tiroidieni (dacă fac vreo greșeală, îmi cer scuze, redau așa cum am înțeles), altele pentru puls și-a început “joaca”. Până la doza potrivită a fost cale lungă. Mă simțeam și mai rău, mă panicam des, iar asta mă afecta teribil. 

Ziua programării la Medicină nucleară (ziua explicată la începutul textului, cu domnul de la Uber) a fost grea. Am aflat acolo că nu-i deloc simplu ce avea să mi se întâmple. M-am așezat la un rând cu oameni galbeni, radiați, cu smocuri răzlețe de păr, lipsiți de energie și de viață. 

“Oare-așa o să ajung și eu?”- mă întrebam în gând.

Doamna doctor (o drăguță, la fel ca prima) mi-a explicat pașii. Urma să fac o scintigrafie, să repet analizele după o lună de tratament și să stabilim data la care urma să mă prezint pentru iodoterapie. Da, așa se numea procedura. Ce nu m-am așteptat să aflu a fost că după această procedură, trebuia să stau izolată, cel puțin 3-4 săptămâni, din cauza faptului că ghinducul era prea mic pentru radiațiile pe care le-aș fi primit. Nu aveam voie nici măcar să ating ceva ce ar fi putut atinge el, ulterior. În traducere, mami dispare pentru un timp.

Parcă au zis că e o simplă pastilă, nu? Ei bine, nu era chiar așa.

Ce este Radioterapia cu iod?

Radioterapia cu iod sau iodoterapia este un tratament specific de medicină nucleară, care folosește un izotop radioactiv al iodului, numit ¹3¹iod (¹3¹I). Poate trata atât afecțiuni beninge ale tiroidei cât și cancerul tiroidian.

Iodul radioactiv circulă în tot corpul prin fluxul sanguin. Acesta este, în principal, preluat de celulele tiroidei. Celulele de cancer tiroidian bine diferențiat din foliculul tiroidian, oriunde s-ar afla în organism, vor absorbi iodul radioactiv. Radiația gamma emisă din iod va distruge celulele canceroase.

Cum am primit noile informații?

Când am ajuns în mașină, am izbucnit în plâns. Peste câteva zile urma Crăciunul, iar eu eram atât de necăjită, cum nu mai fusesem niciodată în preajma sărbătorilor. Nu știam cum să dau o astfel de veste, nu știam ce și cum să fac. 

Într-un final, am împachetat informația cu detalii mai ușoare și-am oferit-o familiei. În spatele telefonului, numai ei știu ce-au simțit. În fața mea, au fost ca brazii. Nici nu știam ce voiam. Pe de o parte, aș fi vrut să fiu încurajată, iar pe de altă parte, simțeam nevoia să fiu compătimită, strânsă în brațe, ocrotită.

Au trecut și sărbătorile de iarnă, iar în ianuarie am fost la scintigrafie, să vadă exact natura nodulului și dacă este capabil să fixeze iodul bine. Și-a fost. Guguloiul era un nodul autonom toxic, adică de capul lui, dădea petreceri la mine-n gât, îmi răsturna viața cu susul în jos și mă făcea cu capul. Nesimțitul!

Pentru că era destul de dolofan, dna doctor a stabilit o concentrație de iod mai mare (dar nu la fel de mare ca în cazul pacienților cu cancer), urmând să mă prezint când mă simțeam pregătită. Puteam sta cu medicamentele date, cel mult 2 ani.

Ce-am făcut? M-am ascuns după deget. Am găsit mereu explicații ca să nu mă duc.  E prea mic ghinducul, nu poate veni mama, nu e gata apartamentul, nu mă simt bine etc. M-am îndepărtat de Dumnezeu, revoltându-mă, desconsiderându-L, afundându-mă într-un colț al casei, unde-mi plângeam supărările, pe întuneric. Am vorbit despre asta cu puțini oameni. Îi număr pe degete. Le mulțumesc c-au stat în spatele ecranului și m-au lăsat să mă descarc.

În septembrie, anul acesta, am hotărât că am epuizat toate scuzele, m-am împăcat cu El și cu mine, am luat telefonul, am făcut programarea, am plătit și gata. Urma să aștept 3 săptămâni. În timpul acesta a trebuit să țin o dietă săracă în iod. Prin urmare, am avut interzis la sarea iodată, la ouă, lactate, dulciuri, fructe și legume cu coajă și conținut roșu. Ce să mai? Am mâncat numai carne la cuptor, morcovi, cartofi și orez. Uneori nu am mâncat deloc.

Dacă aș fi ales să fac iodoterapia la Parhon (stat), ar fi trebuit să aștept luni de zile, iar situația actuală din țară cred că m-ar fi împiedicat să fac asta pentru că sistemul medical este blocat cu adevărat. Nu mai sunt tratate decât cazurile grave, iar cei ca mine nu reprezintă o urgență. 

Pe 18 octombrie m-am dus. Cu moralul eram ok, cu sufletul eram bucăți. Mamele vor înțelege și nu vreau să explorez aspectul acesta pentru că nu-i fac față, deloc bine.

În ce constă procesul?

Mi s-a recoltat sânge pentru analize, am făcut o ecografie tiroidiană, EKG și o radiografie pulmonară.

Apoi am fost dusă în salon (am ales internarea pentru 2 zile, de frică), mi s-au luat și încuiat toate lucrurile (mai puțin telefonul), mi s-a dat o pijama dintr-un fel de hârtie (și lenjeria de pat, din același material), mi s-a explicat exact unde trebuie să arunc fiecare lucru (sac galben, negru, albastru), apoi am fost luată și dusă într-o cameră unde doamna fizician (îmbrăcată cu vestă din plumb) mi-a dat 2 eprubete cu 2 pastile de mărimea celor de Augumentin și 2 pahare cu apă. Le-am înghițit și-am fost dusă în cameră, urmând să beau multă apă (aproximativ 3 litri), să merg des la toaletă și să fac duș de 2,3 ori (inclusiv spălat păr). Eram monitorizată video, aveam un telefon fix pe care-l puteam folosi oricând (mobilul l-am luat degeaba deoarece camera era din plumb și semnal ioc) și primeam mâncare într-o anticameră.

Cum m-am simțit?

Nu atât de rău pe cât mi-am închipuit. Am fost moleșită, obosită și iritată pe față din cauza apei din păr, care se scurgea la duș. Ideea era că trebuia să elimin cât mai mult din radioactivitate, iar asta o puteam face, urinând des și spălându-mă la fel de des.

În dimineața următoare, mi s-a făcut o nouă scintigrafie și mi s-a măsurat nivelul de radiații la 1 metru și la 2 metri, apoi am fost externată și-am plecat acasă (tot cu Uber), cu instrucțiunile scrise clar. Ce înseamnă asta? Că nu am avut voie, în primele 5 zile, nici măcar să ating florile din ghiveci, că am decontaminat totul în jurul meu, că mi-am spălat zilnic hainele și prosoapele, că am băut multă apă, că am respectat regimul alimentar și că am stat în casă. Singură. Da, asta-i cel mai crunt. Ești nevoit să treci prin toată perioada aceasta extraterestră, singur. Practic, m-am mutat pentru o lună. Îmi văd copilul la balcon sau pe cameră. Atât…

După cele 5 zile, am avut voie să ies, în locuri neaglomerate și cu o distanță de 2 metri față de alte persoane. Am mers să-mi ridic ceva colete de la easybox, la farmacie și la Lidl (aici a fost cel mai dificil, căci am încercat să merg la anumite ore, m-am așezat la 2 metri și am tot lăsat persoane în față, ca să fiu ultima). Ideea este să evit copiii, bătrânii și să nu stau mai mult de 2 ore în preajma cuiva, însă eu sunt mai precaută de fel.

Ce fac acum?

Număr. Zilnic număr. Cât mai am? Sunt abia în a zecea zi. Luni merg la măsurători și aflu cât de radioactivă mai sunt. Mă rog să se fi dus cât mai mult, căci m-am spălat ca o nebună. Părul meu e ca o mătură, dar nu-mi pasă. Vreau acasă, la băieții mei. Vreau să-mi miros ghinducul și să-l stresez cu pupici mulți, să-l scot afară și să mă ducă la tomberoane, să mă cert cu el că mă păcălește că face caca, numai ca să-i pun desene cu Leo, vreau să mă îmbrățișeze Răz, să-mi spună că o scoatem la capăt și vreau să-l îmbrățișez la rându-mi și să-i spun că este cel mai minunat tată, soț, prieten. Vreau…

Cum mă simt?

Ziua sunt ok. Noaptea e mai greu. Nodulul s-a mărit, s-a întărit și mă incomodează la înghițit. Nu îmi găsesc o poziție bună pentru somn. Va fi așa pentru 2,3 luni. Iodul s-a fixat și lucrează. Experimentez simptome noi, dar trecătoare. În caz de durere, pot lua calmante. Până acum nu a fost nevoie. Dacă a funcționat? Aflu la ecografie, după 2 luni. Dacă mai e nevoie de o altă cură? Tot atunci aflu.

De ce nu mi-am scos tiroida?

Pentru că e a mea și pentru că nu mi s-a indicat. A fost de ajuns “Băi, nu are formă de cancer, hai s-o lăsăm așa!”. Prea repede se recurge la bisturiu. Sunt probleme care pot fi tratate și fără el. Da, durează mai mult, planul de tratament este mai stufos, însă se poate. Operațiile pe bandă rulantă sunt un trend în România. De exemplu, în America, iodul radioactiv este prima opțiune în tratarea afecțiunilor tiroidei. Evident, în cazuri cu adevărat grave, când nu se mai poate face nimic, se recurge la operație. A fost decizia mea să fac astfel, iar dacă nu va funcționa și nu voi avea de ales, o voi scoate și gata. Până atunci, gândul că sunt întreagă mă liniștește. 

De ce îmi este teamă?

Well, nu de radiații. Îmi este teamă să nu fi luat sau să iau Covid (sunt nevoită să tot merg la clinică), pentru că suprapus cu situația în care mă aflu, nu știu ce s-ar putea întâmpla. Mi s-a recomandat să am mare grijă, dar cum să am dacă înaintea mea, la radiografie, au fost 2 bătrâni, ambii in ziua 16 de când au fost confirmați pozitiv? De fapt, cam toată lumea din spitalul în care am făcut investigațiile preliminare, tușea și se simțea rău. Am purtat mască, m-am dezinfectat și e posibil să nu fi fost de ajuns. Nu vreau să închei astfel, căci nu acesta e mesajul meu, însă fix din această cauză, cei ca mine sau cei mai rău ca mine, nu se pot trata în spitale. Murim din cauza noastră, nu din cauza medicilor. Avem o soluție și ne batem joc de ea. Dacă nu ești de acord, păstrează pentru tine. Nu mă interesează. Pentru mine e simplu. Decât să mor azi, pentru că nu are cine și cum să mă trateze, mai bine mor peste 5, 10, 20 de ani că m-am vaccinat (nu că aș crede asta). Sunt vaccinată cu primele două doze, însă organismul meu este foarte slăbit în momentul acesta. Nu știe nimeni să-mi spună dacă va face față unei eventuale infectări. Stau cu frica în sân. Nu aprind becuri pe stradă, dar pot stârni alarme. Atât de radioactivă sunt. Sună amuzant, dar nu e, vă asigur.

Încheiere

Aștept. Aștept să mă duc acasă, la ai mei dragi. Aștept să-mi recapăt măcar o parte din tot ce am pierdut. Aștept să mă fac bine și să fiu bine…Nu vreau milă, nici reproșuri sau acuzații că am scris cu vreun scop. Ce vreau?

Sănătate.

 

Life

Am prins o barză și-am pus-o la clocit

Chiar și eu râd. Ce bine ar fi fost dacă era atât de simplu! Îmi vin în minte cuvintele unui părinte care spunea,  printre altele, că „Facerea de prunci înseamnă și suferință”. Acum, e adevărat că uiți sau nu mai dai prea mare importanță zilelor în care stăteai întinsă în pat, cu ochii țintă spre tavan, numărându-ți fiecare respirație și așteptând parcă o minune care să-ți curme toată acea stare de rău.
Stabilesc de la început că vorbesc despre mine și nu în mod general. Asta pentru a evita să mă linșeze mămicile care au locuit pe un nor pufos toată sarcina, au simțit că se scaldă într-un ocean de fericire și așa mai departe. Norocoaselor, vă invidiez!!!! Eu am locuit într-un pat și într-o baie, iar de scăldat, m-am scăldat în lacrimi de neputință și-ntr-o apă chioară, fără gel de duș, spumant, săpun ori alte substanțe cu miros. Nu mai vorbesc de faptul că știam ce gătește fiecare locatar din blocul nostru, dar și din cele alăturate. Ziua eram o legumă pleoștită, iar noaptea  mă transformam în cineva care era trimis pe Marte, fără mască de oxigen. Puteai să-mi faci vânt cu cea mai mare frunză de palmier,  însă senzația de sufocare nu dispărea cu absolut nimic. Și eram urâcioasă, plângăcioasă, invidioasă pe cele care afirmau cât de minunat este, panicată și frustrată. Când mi se spunea că am o sclipire aparte în ochi, completam în minte cu „de la nervi”. În corpul meu se întâmplau niște lucruri cărora nu reușeam să le dau de cap, pe care refuzam să le percep ca pe-o normalitate, care mă îngrozeau și mă aduceau în pragul unor crize de plâns și a unor scenarii cu final nefericit. Oamenii din jurul tău îți spun că ar trebui să fii cea mai bucuroasă, dar tu simți cu totul altceva.
Toată starea mea era alimentată și de faptul că am știut de la început că nu va fi o sarcină ușoară, că va trebui să bifez și acele injecții în burtă, că bebe va fi monitorizat ceva mai des, că testele vor fi mai multe pentru că am depășit 30 de ani și altele despre care nu simt că e cazul să le expun. Și da, îmi asum să vă spun vouă, fetelor, că dacă vă doriți să faceți copii, este bine ca acest lucru să se întâmple, dacă se poate evident, înainte de vârsta menționată mai sus. Riscurile, analizele și felul în care duci sarcina sunt ceva mai diferite. Eu m-am cam dus singură cu zăhărelul, iar când mi s-au aprins luminițele, deja trecusem de 30 și acumulasem o tolbă plină de frici, multe alimentate la locul de muncă. A trebuit să mai scap din ele, să mai bat pe la uși pentru a cere ajutor, să mai rezolv din problemele ce apar cu vârsta, să mai ascult și inima ce bătea în aceeași direcție cu a mea și să conștientizez că o carieră sau un portofel plin mereu cu bani nu mă făceau să mă simt împlinită. Ceva lipsea de fiecare dată…
Ce mai știu acum? Că nu e indicat să cauți pe internet fiecare chichiță apărută la ecografie. Este important să ai încredere în doctorul tău și să te conectezi cu copilul tău, ca el să știe că tu faci totul pentru a se dezvolta așa cum trebuie. Asta mi-a spus-o un educator prenatal, căruia i-am scris într-un moment de disperare. Și știți ce mai este important? Să ai pe cineva cu care să vorbești despre toate, cineva care a trecut recent prin experiența aceasta, cineva care să te sprijine și să te scuture atunci când o iei razna. Eu am avut un mare noroc. Norocul meu se numește Alexandra, mămică de Petra. Niciodată nu aș fi crezut că ea va fi cea care mă va ghida în toată povestea asta. Spun acest lucru pentru că am fost și colege la grădinița la care am lucrat, ne înțelegeam bine, dar nu aveam o relație foarte apropiată. Cred că și aici am avut parte de o lecție pe care acum o înțeleg. De fiecare dată când am o nelămurire, o întrebare, o stare de panică, o frică sau un simplu gând, fata asta e acolo pentru mine și încă mă minunez cât de ușor reușește să mă calmeze sau să mă facă să nu mi se mai pară totul atât de greu.
Îmi dau seama că nu v-am spus nimic despre bebeluș. Păi, până nu am primit o poză ceva mai concludentă în care am putut să-i deslușesc fățuca, nu prea m-am putut raporta la el ca la un copil. Este adevărat că ceva fluturi am simțit în stomac la primele bătăi de inimioară, însă ecranul acela cu pete negre și gri, mă inducea foarte tare în eroare. Că e normal sau nu, nu știu. Cert este că da, m-am îndrăgostit pe loc de niște obrăjori bolfoși și-un nas cârn și am început să privesc și către viitor, nu doar în prezent. Este un băiețel, așa cum mi-am dorit încă de când eram mică, un șmecher care stă cuminte atunci când vorbesc cu bunicii la telefon (să facă impresie bună), îi plac dulciurile ca lui tati, se liniștește când o aude pe Tina Turner sau pe Whitney Houston, nu a cerut nimic special de mâncare (doar niște colțunași cu brânză și o ciorbă de cartofi cu afumătură și tarhon), este activ în burtică, iar noi abia așteptăm să treacă și ultimele trei luni pentru a putea să-l aducem acasă și să-l creștem cum ne-o duce capul și sufletul. Recunosc că am temeri în continuare, că îmi e frică să nu se întâmple ceva la un moment dat și toată vraja să se spulbere într-o secundă, dar mă liniștește faptul că avem o mână bună de oameni care se roagă pentru noi și că nu suntem singuri. Eu îi vorbesc zilnic, stabilim ce mâncăm împreună, îi cânt așa, cu jumătate de gură, pentru că mi se pare un pic ciudat, am grijă să am mereu spatele acoperit, să beau apă și să nu uit nici măcar o pastilă. Șomez la capitolul plimbare, mișcare. Sunt o leneșă căreia nu-i place să meargă pe-afară așa, pur și simplu, însă recuperez la finalul fiecărei săptămâni, când avem multă treabă prin oraș. Nu e bine, știu…
Nu o să vă spun nimic despre naștere pentru că mă îngrozește subiectul. Nu pornesc nici măcar cu un anumit tip în minte, vom face așa cum vom crede că este cel mai bine. La privat sau la stat? Celule stem sau nu? Iarăși nu mă voi da cu părerea. Fiecare face așa cum consideră. Mi se par niște decizii care îi privesc doar pe cei implicați și atât. Dacă vom greși? Ohohooooo! Sperăm doar să avem înțelepciunea de a recunoaște când se va întâmpla și de a face ceva în sensul acesta. Vom fi părinți buni? Doar bebe ne va putea spune. Noi vom încerca cu toată dragostea. Ne va fi greu? Ca la toată lumea, cu bune și rele. Informatician sau actor? Eeei, hai că deja o dau în bălării! :-)))))
Aș mai avea multe de scris, însă și-așa mă minunez că am putut să fac asta. Nu știu de ce mi-a fost atât de greu să mă mai așez în fața unui laptop… Poate pentru că începutul a fost dificil, acum e acceptabil și cum va fi în continuare, numai Dumnezeu știe. Le iau pe toate așa cum vin.

Mulțumim pentru fiecare gând bun!

Alina, Răz și bebe

Life

Zâmbetul e-o portocală

M-am trezit cu picioarele calde, cu miros de portocală și cu același gând care mă însoțește de câteva zile și pe care îmi doresc să vi-l împărtășesc.
Joia trecută, pe 15 noiembrie, am participat la Gala Zâmbet în Dar, la Teatrul Național „Vasile Alecsandri”  din Iași, în calitate de blogger. Am primit invitația din partea organizatorilor, mai exact, Salvați Copiii- Filiala Iași, iar ce m-a făcut să mă simt copleșită (în sens pozitiv) a fost motivul pentru care am fost aleasă dintr-o multitudine de bloggeri cunoscuți (eu nefăcând parte din această categorie). Se pare că felul propriu și intim prin care exprim ce simt m-a adus aici.  Am hotărât să mă prezint, cu emoțiile aferente, pentru că în spatele acestui eveniment, stăteau de fapt 120 de suflete de copii, care aveau și au în continuare nevoie de ajutor pentru a putea merge la școală. Poate că nu conștientizăm, dar pentru a beneficia de această șansă, un copil are nevoie de aproximativ 2500 de lei pe an. În acești bănuți intră tot ce ține de nevoile firești: rechizite, ghiozdan, îmbrăcăminte, încălțăminte și alte chestii utile. De unde? Copiii aceștia, ca mulți alții, provin din familii fără posibilități, uneori monoparentale sau nici măcar, cu grija zilei de mâine mereu în ceafă, cu pofte normale (piure cu cărniță, pufuleți cu surprize, suc acidulat cu pai etc.), cu vise sfărâmate odată cu ivirea zorilor, cu planuri demontate de realitatea în care trăiesc, dar cu steluțele acelea speciale în privire, care parcă strigă din spatele măștilor purtate cu demnitate- „Lasă că mă fac eu mare și toate astea vor trece pentru că voi învăța să ajung cineva în viața aceasta!”… Nu îmi este străină deloc această frază. Încă o mai aud uneori. Oamenii aceștia de la Salvați Copiii s-au înhămat la o căruță pe care o trag înainte, în ciuda greutăților pe care le întâmpină și s-au încăpățânat să asigure celor 120 de perechi de ochișori, condițiile propice pentru a nu abandona școala. În Iași există trei centre educaționale Salvați Copiii, iar pe lângă tot sprijinul acordat în vederea menținerii copiilor la școală, aceștia beneficiază și de servicii de asistență socială, psihologică și juridică, precum și de o masă caldă pe zi. Citește în continuare…

Life

Nu exist

Nu exist pentru că nu am adidași Balenciaga, tricou sau curea de la Gucci și nu ascult Lino Golden. Mint. Am ascultat din obligație, dar nu mi-a plăcut.
Nu exist pentru că nu (mai)am BMW. Avem un „Prăfuilă”.
Nu exist pentru că nu am băut vin dintr-un pahar elegant, cu picior, pe un rooftop (așa cică se spune mai nou la acoperiș), dar am niște bidoaște de la tata GRO-ZA-VE!
Nu exist pentru că locuiesc pe o suprafață de 65 de metri pătrați. Băi, măcar sunt pătrați! :-))))
Nu exist pentru că nu mănânc scoici, melci, draci, raci. Eu le dau bine cu tochiturile.
Nu exist pentru că nu am vizitat multe țări. Nici la Timișoara n-am fost și-am mai vrut…
Nu exist pentru că nu am geantă Chanel, ci una de la Zara care miroase a șobolan mort și sunt nevoită să o port cu pliculețe de ceai înăuntru, înmuiate în esență de eucalipt.
Nu exist pentru că n-am fost niciodată la LOFT- Mamaia. Eu prefer Neptunul, mai pe familie așa.
Nu exist pentru că nu am lenjerie Calvin Klein, ridicată până în gât, cât să se vadă. De asta mă dor șalili oare? :-))) Citește în continuare…

Ganduri, Life

Scrisoare de la mama și tata, în prima zi de școală

Copilul nostru, astăzi ai început școala. Nu știm dacă îți imaginezi câte lucruri vei descoperi. Unele îți vor plăcea mai mult, iar altele mai puțin. Să nu-ți faci griji, căci mama și tata nu te vor presa să fii bun la toate. Pe noi ne interesează ca tu să fii sănătos și vesel în continuare. Te-am privit toată noaptea cum dormeai, iar liniștea de pe chipul tău ne-a mai calmat din emoții. Cât de mult te iubim!
Te asigurăm că îți vom oferi libertatea de a alege. Nu trebuie să faci șah, doar pentru că tata e campion și nici pian, dacă nu te atrage. Suntem mult mai fericiți când te vedem cum îți construiești cazemate în curte și cum te joci cu prietenii, cum alergi în ograda bunicilor după găini sau după Rachiu, camaradul tău necuvântător, botezat astfel de bunicul. Citește în continuare…

Life

Povești din tren

Aveau aceeași vârstă și amândouă împărțeau același compartiment de tren. Una era brunetă, cu ochii căprui, iar cealaltă fusese în urmă cu șase luni, o roșcată superbă. Doar ochii mai păstrau culoarea cerului senin… S-au privit pe furiș în prima oră în care trenul le-a dus de la București la Buzău, apoi, Irina, cea cu părul negru și prins într-o coadă ce se oprea la mijlocul spatelui, a întrebat-o pe partenera sa de drum dacă se simte bine. Îi părea extrem de palidă, de obosită, ca și cum s-ar fi putut prăbuși în orice clipă. Aura, căci așa s-a prezentat, i-a răspuns că este mult mai bine față de cum a fost cu jumătate de an în urmă, când în timp ce se dădea cu antiperspirant la subraț, a descoperit un nodul cât un bob de mazăre, în partea de sus a sânului stâng. Din acel moment, curcubeul pe care-l avea pictat în dormitor a început să-și amestece cumva culorile și să fie din ce în ce mai greu de privit. Știa că are doar o opțiune: să facă totul pentru a fi bine. Citește în continuare…

Life

Tata #60

Tata nu are facebook și nici nu-i trebuie. Lui nu-i place ideea aceasta de a împărtăși chestii cu toată lumea. De fiecare dată când scriu ceva despre el și află de la unii sau de la alții, îmi spune să n-o mai fac, dar faptul că îmi zice zâmbind, mă face să cred că undeva, prin sertarele personale, se simte gâdilat.
Tata e un om blând. Nu-ți invadează spațiul și nu te bate la cap. Aș putea spune că e puțin timid chiar.
Tata are mereu, cel puțin un spin în palme. Cu acul înmuiat în țuică, se lasă operat.
Tata nu se bucură deloc de un telefon performant cum se bucură de o plută, un fir textil sau orice altceva pentru pescuit. Este atât de pasionat, încât uneori e tare greu de înțeles cum poate să petreacă zile întregi pe malul apei, să nu prindă nimic și tot să nu renunțe. Singura lui legătură cu internetul o reprezintă filmulețele despre pescuit de pe youtube. Stă cuminte în fața ecranului și visează la captura perfectă.
Tata citește. Îi plac romanele istorice, dar și poezia. Nu abandonează o carte dacă nu l-a cucerit de la început. Singura pe care nu a putut să o termine a fost Jurnalul lui Culiță.  După primele 40 de pagini s-a oprit, iar timp de o săptămână, după cum spune mama, a zăcut pe interior. Mi-a promis că o va termina cândva…
Tata are tălpile brăzdate de bătături. Nu a pus preț niciodată pe haine sau pe încălțăminte. A purtat ce a avut. Chiar mă gândeam seara trecută că nu-mi amintesc să fi avut mai mult de o singură pereche  de pantofi, cât timp noi am fost la școală, iar asta înseamnă o perioadă lungă tare.
Tata știe ce e greul în viață. Diferența e că nu s-a plâns și a tras în continuare la aceeași căruță. E drept că din când în când, a mai schimbat calul. Acum nu mai are nici căruță și nici cal. O are pe Francesca, o Dacie veche, de care e tare mândru și datorită căreia nu mai trebuie să depindă de nimeni atunci când îl apucă dorul de ducă pe malul Prutului.
Tata plânge pe nevăzute când golim ograda.
Tata face cam de toate la casa lui și nu-și ia angajamente față de alte persoane dacă știe că nu le poate îndeplini așa cum și-ar dori.
Tata nu mai are părinți, frați sau surori. Ne are doar pe noi și nu vreau să mă pun în pielea lui, când în loc de urări de bine, trimite gânduri către cer.
Tata mănâncă ce-i dai. Nu face mofturi. Când eram mici și ne așezam la masă, credeam că el mânca întotdeauna capul și gâtul puiului pentru că era bărbatul casei. De fapt, doar asta mai rămânea după împărțeală.
Tata nu a făcut scandal acasă niciodată. Am fost feriți de înjurături și de alte treburi pe care le mai vedeam prin vecini.
Tata repara mașini. Gratis. Dacă ar fi să calculeze câți bani ar fi avut dacă ar fi perceput o taxă minimă pentru fiecare mașină reparată, cred că ne-am cruci. Îmi amintesc că odată, a lucrat la mașina unui polițist din vamă și a venit acasă cu o sticlă de whiskey și câteva pachete de biscuiți din aia rotunzi, cu ciocolată pe deasupra și lipiți cu bezea. Îmi scapă numele acum. Băutura a ajuns la doctorița mamei, iar dulciurile acelea mi s-au părut atunci că erau cele mai bune din lume.
Tata iubește enorm animalele. Motanul Romică l-a supus în fel și chip. Păcat că de leneș ce-a fost, l-a călcat o mașină când traversa strada. Acum îl are pe Bățel, o altă putoare cu ochii încrucișați, însă la fel de hoț și de alintat.
Tata o iubește mult pe mama. Nu l-am auzit spunându-i niciodată, dar știu că e așa.
Tata e rău de boală. Durerile lui sunt la nivel astronomic, dar n-ar merge la medic pentru nimic în lume.
Tata a suferit mult când era copil și și-a promis că nu va face nicicând ce a văzut acasă. Și nu a făcut.
Tata sforăie îngrozitor și dă vina pe-a lui parteneră de peste 30 de ani.
Tata nu a visat pentru el. A visat pentru noi.
Tata are un viciu. Fumează mult. Tare rău îmi pare că nu a reușit să se lase!
Tata prețuiește prietenia adevărată. Nu vă pot spune cum suferă după nanu…
Tata aprinde lumânări în seara de Înviere, la mormintele unde știe că nu va veni nimeni și chiar dacă nu merge la biserică, se închină zilnic.
Tata îmi masează picioarele și acum, la 31 de ani.
Tata m-a lăsat ieri să fac ce vreau cu o foarfecă de grădină. I-am chelit un liliac și pentru că aveam planuri mari, a venit și Andreea să mă ajute. A cosmetizat toți crinii, de la rădăcină. Am hotărât împreună cu mama să mai lăsăm floarea de Mărită-mă, mamă  încă un an.  :-))))
Tata mi-a dat ultima palmă când aveam 20 de ani. Pe bună dreptate. M-a găsit călare pe mezină, hotărâtă să-i curm zilele, după ce fusesem în aceeași postură cu ceva minute în urmă. Ne-a servit-o amândurora.
Tata împlinește astăzi 60 de ani, iar pe mine mă apucă disperarea deoarece mi se pare că drumul este de-acum mult mai greu… La mulți ani, tăticule!