Povești

Povești cu El și Ea

 Din serile acelea (fragment)

„…A mângâiat-o pe spate vreo două ore și când părea că a adormit, s-a sustras ușor de sub plapuma cu buline verzi și-a mers la fereastră. Traseul până acolo l-a străbătut calculând posibilul zgomot al fiecărui pas și încercând (parcă) să calce fără să atingă podeaua din stejar, recent rașchetată. A stat acolo mult timp, pierdut în întuneric, gândindu-se la ce-ar fi putut face mai bine, mai altfel, mai potrivit pentru ca ea să-și găsească din nou echilibrul. Ar fi vrut să o strângă în brațe și să-i spună că zbuciumul ei îi este lui închisoare, iar lacrimile îl dezarmează de fiecare dată, însă nu dorea să-i alunge somnul și-așa greu instalat. În sinea lui recunoștea că ar mai fi vrut un lucru. Să o vindece printr-un sărut și să-i pună toate anotimpurile din suflet în ordine, printr-o îmbrățișare. Simplu? Extrem de complicat în acel moment… Citește în continuare…

Povești

Mătușa din Italia

Eram mică, prin clasele primare (poate chiar și mai micuță). Nu știam eu prea multe despre lumea care mă înconjura și nici răspuns la întrebarea „De ce unii au mai mult?”, nu aveam. Cert este că-mi doream mereu  câte ceva, iar ceva-ul acela era de regulă imposibil, din diferite motive.
Așa se face că la vârsta despre care vă povesteam, dorința mea arzătoare era să am și eu o mătușă în Italia. De ce o mătușă și de ce din Italia? Pentru că așa avea Monica, vecina noastră și tot așa avea și Adrian, băiatul șefului tatălui meu. Că o aveau nu era faptul care mă determina pe mine să-mi mai doresc una, pe lângă toate cele cu care mi-a bucurat Doamne-Doamne copilăria și care n-au venit niciodată cu mâna goală la mine. Pachetele, dom’le! Alea mă răscoleau și mă făceau să visez la ce-aș fi putut și eu primi cândva, de la o mătușă din Italia. Dulciurile cu care ieșeau acești copii în drum, reprezentau supremația nemaivăzută și nemaigustată din tot Universul bomboanelor și-al ciocolatelor, clămițele pentru părul Monicăi erau atât de colorate și-aveau forme care mai de care mai atrăgătoare, bicicletele, gecile și jucăriile lui Adrian mă făceau să mă întreb dacă, vreodată în viața mea, avea să vină și la mine, măcar un Moș Crăciun atât de bogat și de excentric…
Și-am sperat în toți acei ani la o mătușă din Italia. Mă mai amăgea tata cu una din Australia, dar cum i le cunoșteam pe toate și știam că sunt bătrâne și cam zgârcite, îmi cam luam gândul. Citește în continuare…

Povești

Povestea lui Ionuț (fragment)

Două zile până la Crăciun

L-am zărit plângând pe prima treaptă a scării de la magazinul de jucării „Pitulici”. Deși ningea, nu avea căciuliță, mănuși sau fular. Doar o jachetă mult prea mare, o pereche de pantaloni cam scurți și niște adidași fără șireturi. Părul șaten îi acoperea urechile care, la momentul respectiv, mi s-au părut mult prea alungite. Parcă era un mic elf. Ochișorii inundați de lacrimi s-au speriat când m-am apropiat și l-am întrebat:
– Cum te cheamă, puișor?
M-a privit cu o durere de-am simțit că vreau să mă ascund și să plâng până când mă voi evapora.
– Ionuț. Mă cheamă Ionuț.
– Și de-al cui ești tu, Ionuț?
Și-a  înghițit cu zgomot lacrimile care i-au pătruns colțul gurii și cu toată puterea de care era în stare un copil de nouă ani, mi-a spus:
– Nu sunt al nimănui. Sunt singur.

Fără să-mi dau seama, m-am trezit strângându-l pe Ionuț atât de tare în brațe, încât aveam impresia că este cineva pe care l-am așteptat toată viața și de al cărui dor m-am perpelit ani la rândul. El nu a ripostat deloc. S-a făcut și mai mic la pieptu-mi și a închis ochii. Părea că visează și e fericit. Mânuțele i le-am încălzit, dar îmi doream să-i încălzesc și toată disperarea de pe chip. Citește în continuare…