Din serile acelea (fragment)
„…A mângâiat-o pe spate vreo două ore și când părea că a adormit, s-a sustras ușor de sub plapuma cu buline verzi și-a mers la fereastră. Traseul până acolo l-a străbătut calculând posibilul zgomot al fiecărui pas și încercând (parcă) să calce fără să atingă podeaua din stejar, recent rașchetată. A stat acolo mult timp, pierdut în întuneric, gândindu-se la ce-ar fi putut face mai bine, mai altfel, mai potrivit pentru ca ea să-și găsească din nou echilibrul. Ar fi vrut să o strângă în brațe și să-i spună că zbuciumul ei îi este lui închisoare, iar lacrimile îl dezarmează de fiecare dată, însă nu dorea să-i alunge somnul și-așa greu instalat. În sinea lui recunoștea că ar mai fi vrut un lucru. Să o vindece printr-un sărut și să-i pună toate anotimpurile din suflet în ordine, printr-o îmbrățișare. Simplu? Extrem de complicat în acel moment… Citește în continuare…