Life

Jurnalul unui om radioactiv

Am luat laptopul de multe ori, apoi l-am așezat la loc. L-am privit sceptic, aproape zilnic. Într-un final, l-am deschis și-am stat în fața lui, minute în șir, neștiind dacă să apăs tastele sau nu. Am decis că nu voi scrie, dar m-am sucit pentru a nu știu câta oară… Poate că cineva ar putea avea nevoie de asta (mi-am spus).  Și eu am căutat să citesc despre și n-am găsit mai nimic.

Acum aproape un an, mă urcam într-un Uber, cu sufletul zbuciumat și cu mintea hăituită, marcată vizibil de ce aș fi putut afla la destinație. Șoferul a vrut să-și confirme adresa, așa că, m-a mai întrebat o dată unde anume mergem.

  • La Gral, spitalul Oncofort. Merg să aflu dacă am cancer sau nu.
  • N-aveți, doamnă, nimic. Nu vedeți ce grasă și frumoasă sunteți?

Răspunsul dumnealui m-a făcut să zâmbesc și să-mi schimb starea. O parte din el era adevărată (grasă), cât despre cealaltă, o fi vrut să-mi facă un compliment, din politețe. Probabil că m-a simțit terifiată, iar tot drumul până acolo, a încercat să mă anime, să-mi spulbere gândurile, cu diferite povestiri despre băieții pe care-i creștea singur, despre câinele șugubăț, despre educația oferită copiilor, despre orice…

Când am ajuns la Gral, mi-a spus să intru fără frică, în ciuda afișului mare de pe clinică- “Aici tratăm cancerul de tiroidă”.

Și-am intrat…

Cum a început totul?

Cu dureri infernale de cap, cu transpirații din acelea de storceam tricoul (eu nu transpirasem niciodată până atunci), cu puls mare (100-120), cu o senzație de sufocare, cu oboseală accentuată (nu reușeam să șterg blatul din bucătărie, fără 4,5 opriri). În permanență simțeam că m-aș putea prăbuși, iar asta mă îngrozea. Bineînțeles că am cerut ajutor avizat (sau nu). Semăna cu depresia, dar nu era. Ceva la inimă? Nici asta. Atac de panică? Nu. Până într-o zi, în care două persoane mi-au spus același lucru: endocrinologie. M-am programat imediat și m-am dus. Abia a atins aparatul de gât că am și auzit: “Oooo, dar e baban, nu glumă!”. Era un nodul de aproximativ 5 cm, care acaparase jumătate din tiroidă. M-am blocat, iar doamna doctor a continuat: “Nu te speria! Îl rezolvăm repede, cu o pastiluță cu iod radioactiv. Îți dau contactul medicului de Medicină nucleară și stabilești ce și cum, da? Nu pare a fi cancer și nu-ți recomand biopsia ca să nu stârnim ceva pe acolo. Și dacă ar fi, cancerul de tiroidă se tratează în proporție foarte mare.” Asta ar fi trebuit să mă liniștească, însă eu nu mai auzeam nimic. Mă gândeam doar la ghinducul care mă aștepta în mașină. Avea abia 11 luni…

Am făcut analizele de sânge, specifice, care aveau să confirme hipertiroidismul. A fost și ceva amuzant aici. Mi s-a comunicat că avem nevoie de rezultate proaste ca să fie așa cum a zis dna doctor și să pot începe tratamentul. Dar n-au fost proaste. Au fost foarte proaste, cu valori apropiate de nul. Am primit medicamente menite să-mi stopeze excesul de hormoni tiroidieni (dacă fac vreo greșeală, îmi cer scuze, redau așa cum am înțeles), altele pentru puls și-a început “joaca”. Până la doza potrivită a fost cale lungă. Mă simțeam și mai rău, mă panicam des, iar asta mă afecta teribil. 

Ziua programării la Medicină nucleară (ziua explicată la începutul textului, cu domnul de la Uber) a fost grea. Am aflat acolo că nu-i deloc simplu ce avea să mi se întâmple. M-am așezat la un rând cu oameni galbeni, radiați, cu smocuri răzlețe de păr, lipsiți de energie și de viață. 

“Oare-așa o să ajung și eu?”- mă întrebam în gând.

Doamna doctor (o drăguță, la fel ca prima) mi-a explicat pașii. Urma să fac o scintigrafie, să repet analizele după o lună de tratament și să stabilim data la care urma să mă prezint pentru iodoterapie. Da, așa se numea procedura. Ce nu m-am așteptat să aflu a fost că după această procedură, trebuia să stau izolată, cel puțin 3-4 săptămâni, din cauza faptului că ghinducul era prea mic pentru radiațiile pe care le-aș fi primit. Nu aveam voie nici măcar să ating ceva ce ar fi putut atinge el, ulterior. În traducere, mami dispare pentru un timp.

Parcă au zis că e o simplă pastilă, nu? Ei bine, nu era chiar așa.

Ce este Radioterapia cu iod?

Radioterapia cu iod sau iodoterapia este un tratament specific de medicină nucleară, care folosește un izotop radioactiv al iodului, numit ¹3¹iod (¹3¹I). Poate trata atât afecțiuni beninge ale tiroidei cât și cancerul tiroidian.

Iodul radioactiv circulă în tot corpul prin fluxul sanguin. Acesta este, în principal, preluat de celulele tiroidei. Celulele de cancer tiroidian bine diferențiat din foliculul tiroidian, oriunde s-ar afla în organism, vor absorbi iodul radioactiv. Radiația gamma emisă din iod va distruge celulele canceroase.

Cum am primit noile informații?

Când am ajuns în mașină, am izbucnit în plâns. Peste câteva zile urma Crăciunul, iar eu eram atât de necăjită, cum nu mai fusesem niciodată în preajma sărbătorilor. Nu știam cum să dau o astfel de veste, nu știam ce și cum să fac. 

Într-un final, am împachetat informația cu detalii mai ușoare și-am oferit-o familiei. În spatele telefonului, numai ei știu ce-au simțit. În fața mea, au fost ca brazii. Nici nu știam ce voiam. Pe de o parte, aș fi vrut să fiu încurajată, iar pe de altă parte, simțeam nevoia să fiu compătimită, strânsă în brațe, ocrotită.

Au trecut și sărbătorile de iarnă, iar în ianuarie am fost la scintigrafie, să vadă exact natura nodulului și dacă este capabil să fixeze iodul bine. Și-a fost. Guguloiul era un nodul autonom toxic, adică de capul lui, dădea petreceri la mine-n gât, îmi răsturna viața cu susul în jos și mă făcea cu capul. Nesimțitul!

Pentru că era destul de dolofan, dna doctor a stabilit o concentrație de iod mai mare (dar nu la fel de mare ca în cazul pacienților cu cancer), urmând să mă prezint când mă simțeam pregătită. Puteam sta cu medicamentele date, cel mult 2 ani.

Ce-am făcut? M-am ascuns după deget. Am găsit mereu explicații ca să nu mă duc.  E prea mic ghinducul, nu poate veni mama, nu e gata apartamentul, nu mă simt bine etc. M-am îndepărtat de Dumnezeu, revoltându-mă, desconsiderându-L, afundându-mă într-un colț al casei, unde-mi plângeam supărările, pe întuneric. Am vorbit despre asta cu puțini oameni. Îi număr pe degete. Le mulțumesc c-au stat în spatele ecranului și m-au lăsat să mă descarc.

În septembrie, anul acesta, am hotărât că am epuizat toate scuzele, m-am împăcat cu El și cu mine, am luat telefonul, am făcut programarea, am plătit și gata. Urma să aștept 3 săptămâni. În timpul acesta a trebuit să țin o dietă săracă în iod. Prin urmare, am avut interzis la sarea iodată, la ouă, lactate, dulciuri, fructe și legume cu coajă și conținut roșu. Ce să mai? Am mâncat numai carne la cuptor, morcovi, cartofi și orez. Uneori nu am mâncat deloc.

Dacă aș fi ales să fac iodoterapia la Parhon (stat), ar fi trebuit să aștept luni de zile, iar situația actuală din țară cred că m-ar fi împiedicat să fac asta pentru că sistemul medical este blocat cu adevărat. Nu mai sunt tratate decât cazurile grave, iar cei ca mine nu reprezintă o urgență. 

Pe 18 octombrie m-am dus. Cu moralul eram ok, cu sufletul eram bucăți. Mamele vor înțelege și nu vreau să explorez aspectul acesta pentru că nu-i fac față, deloc bine.

În ce constă procesul?

Mi s-a recoltat sânge pentru analize, am făcut o ecografie tiroidiană, EKG și o radiografie pulmonară.

Apoi am fost dusă în salon (am ales internarea pentru 2 zile, de frică), mi s-au luat și încuiat toate lucrurile (mai puțin telefonul), mi s-a dat o pijama dintr-un fel de hârtie (și lenjeria de pat, din același material), mi s-a explicat exact unde trebuie să arunc fiecare lucru (sac galben, negru, albastru), apoi am fost luată și dusă într-o cameră unde doamna fizician (îmbrăcată cu vestă din plumb) mi-a dat 2 eprubete cu 2 pastile de mărimea celor de Augumentin și 2 pahare cu apă. Le-am înghițit și-am fost dusă în cameră, urmând să beau multă apă (aproximativ 3 litri), să merg des la toaletă și să fac duș de 2,3 ori (inclusiv spălat păr). Eram monitorizată video, aveam un telefon fix pe care-l puteam folosi oricând (mobilul l-am luat degeaba deoarece camera era din plumb și semnal ioc) și primeam mâncare într-o anticameră.

Cum m-am simțit?

Nu atât de rău pe cât mi-am închipuit. Am fost moleșită, obosită și iritată pe față din cauza apei din păr, care se scurgea la duș. Ideea era că trebuia să elimin cât mai mult din radioactivitate, iar asta o puteam face, urinând des și spălându-mă la fel de des.

În dimineața următoare, mi s-a făcut o nouă scintigrafie și mi s-a măsurat nivelul de radiații la 1 metru și la 2 metri, apoi am fost externată și-am plecat acasă (tot cu Uber), cu instrucțiunile scrise clar. Ce înseamnă asta? Că nu am avut voie, în primele 5 zile, nici măcar să ating florile din ghiveci, că am decontaminat totul în jurul meu, că mi-am spălat zilnic hainele și prosoapele, că am băut multă apă, că am respectat regimul alimentar și că am stat în casă. Singură. Da, asta-i cel mai crunt. Ești nevoit să treci prin toată perioada aceasta extraterestră, singur. Practic, m-am mutat pentru o lună. Îmi văd copilul la balcon sau pe cameră. Atât…

După cele 5 zile, am avut voie să ies, în locuri neaglomerate și cu o distanță de 2 metri față de alte persoane. Am mers să-mi ridic ceva colete de la easybox, la farmacie și la Lidl (aici a fost cel mai dificil, căci am încercat să merg la anumite ore, m-am așezat la 2 metri și am tot lăsat persoane în față, ca să fiu ultima). Ideea este să evit copiii, bătrânii și să nu stau mai mult de 2 ore în preajma cuiva, însă eu sunt mai precaută de fel.

Ce fac acum?

Număr. Zilnic număr. Cât mai am? Sunt abia în a zecea zi. Luni merg la măsurători și aflu cât de radioactivă mai sunt. Mă rog să se fi dus cât mai mult, căci m-am spălat ca o nebună. Părul meu e ca o mătură, dar nu-mi pasă. Vreau acasă, la băieții mei. Vreau să-mi miros ghinducul și să-l stresez cu pupici mulți, să-l scot afară și să mă ducă la tomberoane, să mă cert cu el că mă păcălește că face caca, numai ca să-i pun desene cu Leo, vreau să mă îmbrățișeze Răz, să-mi spună că o scoatem la capăt și vreau să-l îmbrățișez la rându-mi și să-i spun că este cel mai minunat tată, soț, prieten. Vreau…

Cum mă simt?

Ziua sunt ok. Noaptea e mai greu. Nodulul s-a mărit, s-a întărit și mă incomodează la înghițit. Nu îmi găsesc o poziție bună pentru somn. Va fi așa pentru 2,3 luni. Iodul s-a fixat și lucrează. Experimentez simptome noi, dar trecătoare. În caz de durere, pot lua calmante. Până acum nu a fost nevoie. Dacă a funcționat? Aflu la ecografie, după 2 luni. Dacă mai e nevoie de o altă cură? Tot atunci aflu.

De ce nu mi-am scos tiroida?

Pentru că e a mea și pentru că nu mi s-a indicat. A fost de ajuns “Băi, nu are formă de cancer, hai s-o lăsăm așa!”. Prea repede se recurge la bisturiu. Sunt probleme care pot fi tratate și fără el. Da, durează mai mult, planul de tratament este mai stufos, însă se poate. Operațiile pe bandă rulantă sunt un trend în România. De exemplu, în America, iodul radioactiv este prima opțiune în tratarea afecțiunilor tiroidei. Evident, în cazuri cu adevărat grave, când nu se mai poate face nimic, se recurge la operație. A fost decizia mea să fac astfel, iar dacă nu va funcționa și nu voi avea de ales, o voi scoate și gata. Până atunci, gândul că sunt întreagă mă liniștește. 

De ce îmi este teamă?

Well, nu de radiații. Îmi este teamă să nu fi luat sau să iau Covid (sunt nevoită să tot merg la clinică), pentru că suprapus cu situația în care mă aflu, nu știu ce s-ar putea întâmpla. Mi s-a recomandat să am mare grijă, dar cum să am dacă înaintea mea, la radiografie, au fost 2 bătrâni, ambii in ziua 16 de când au fost confirmați pozitiv? De fapt, cam toată lumea din spitalul în care am făcut investigațiile preliminare, tușea și se simțea rău. Am purtat mască, m-am dezinfectat și e posibil să nu fi fost de ajuns. Nu vreau să închei astfel, căci nu acesta e mesajul meu, însă fix din această cauză, cei ca mine sau cei mai rău ca mine, nu se pot trata în spitale. Murim din cauza noastră, nu din cauza medicilor. Avem o soluție și ne batem joc de ea. Dacă nu ești de acord, păstrează pentru tine. Nu mă interesează. Pentru mine e simplu. Decât să mor azi, pentru că nu are cine și cum să mă trateze, mai bine mor peste 5, 10, 20 de ani că m-am vaccinat (nu că aș crede asta). Sunt vaccinată cu primele două doze, însă organismul meu este foarte slăbit în momentul acesta. Nu știe nimeni să-mi spună dacă va face față unei eventuale infectări. Stau cu frica în sân. Nu aprind becuri pe stradă, dar pot stârni alarme. Atât de radioactivă sunt. Sună amuzant, dar nu e, vă asigur.

Încheiere

Aștept. Aștept să mă duc acasă, la ai mei dragi. Aștept să-mi recapăt măcar o parte din tot ce am pierdut. Aștept să mă fac bine și să fiu bine…Nu vreau milă, nici reproșuri sau acuzații că am scris cu vreun scop. Ce vreau?

Sănătate.

 

8 Comments

  1. Dana

    Si vei fi ! Bine! Cand te apasa prezentul , incearca s afaci in minte un salt in viitor, in viitorul in care totul va fi din nou foarte bine, vei alaerga cu puiul in parc si te vei bucura de toate libera de suferinta. Sari putin cu gandul in viitor, gandeste-te: asta va trece siva fi foarte bine , si chiar va fi. Oricum , cu exercitiul asta, te vei simti putin mai bine, acum. Te imbratisez cu drag!

  2. Alexandra Ali

    Doamne, cum ar putea să îți reproșeze cineva ceva?!

    Mătușa mea are o vorba și încerc să o pun în aplicare întotdeauna când pot: „Când un om e la pământ, nu îi mai dai și tu să îl afunzi mai tare!”

    Tot ce pot spune, din perspectiva persoanelor care au avut în familie membrii cei mai apropiați cu cancer, unii vindecați, alții nu: Mă bucur că ai făcut tratamentul! Orice pas înainte e un pas în lupta cu boala. Nu pot spune că totul va fi bine, dar faptul că îți dorești să trăiești poate te va ajuta să iei decizii riscante, dar care să fie bune pentru tine!

    Îți doresc să te refaci pe deplin, să lupți pentru tine, să plângi și să urli atunci când simți nevoia, să ceri ajutorul întotdeauna, va fi acolo o mână întinsă să te ajute, și să treci cu bine peste toate!

  3. mariana

    Draga mea, n-am știut prin ce treci…
    Ești o persoana minunata și Maica Domnului va avea grija de tine și de baietii tai.
    Te pomenim în rugăciune! Rabdare si sanatate! Te îmbrățișez!

  4. Preotu

    Alina îți doresc multă sănătate și vreau să-ți spun că vei depăși cu bine această cumpănă. Crede în continuare în Dumnezeu, nu deznădăjdui și totul va fi bine!
    Iar la final, când toate acestea vor fi date uitării, aștept în stilul tău caracteristic, să vii să postezi pe blog….”un fleac, l-am ciuruit”! 🙂
    Toate cele bune de pe meleaguri străine!
    Silviu Preotu (Sile)

    1. Alina

      Silviu, mulțumesc pentru titlu! Exact așa îl voi scrie.🤗
      De gânduri, nici nu mai zic. Mulțumesc, mulțumesc, mulțumesc!

Comments are closed.