Life

Obiceiuri dintr-o altă copilărie

Tare bine mai era acasă, Doamne! În simplitatea și-n căldura cuibului…

Nu-mi amintesc să fi avut vreun Crăciun, fără porc de tăiat, atunci când eram copilă, acasă la părinți. Știu că hrăneam gudulanul,  toată vara și toată toamna, cu gândul ăsta: să fie mare și bun, de Crăciun. Căram o droaie de saci cu chipăruș din vie, știriță neînflorită, lucernă, frunze de sfeclă și alte buruieni, numai să-l vedem rotofei. Halanirul se potolea din guițat, abia după ce-și primea porția de “urluială”, dar și după ce-i curățam cotețul. Cu o mână măturam, cu una țineam un ditamai parul, iar din gură țipam ca mușcată de șarpe, ori de câte ori făcea vreo mișcare mai bruscă. Era un spectacol grozav la noi în curte, de credeau vecinii că ne-am luat la bătaie.

În dimineața sacrificării, care era cât mai aproape de Crăciun, trezirea se dădea foarte devreme, când afară încă domnea întunericul. Mama făcea focul în sobă, iar pe plită, tronau oalele cu apă, dar și cu vin, pentru bărbații ce aveau să vină la ajutat.

Tata era mereu agitat, deși își pregătea de dinainte cam tot ce avea nevoie. Meticulos și calculat din fire, exact cum este Ionuț sau cum mai sunt și eu, uneori, își ascuțea cuțitele și își punea la punct, magazia.

Chiar dacă mai zăboveam nițel în pat, urechile mele erau la fereastra de lângă plită, iar când auzeam agitație, însemna că primul rachiu fusese dat peste cap, iar treaba cu pricina era pe cale de înfăptuire. Trăgeam rapid, plapuma peste mine, țineam ochii închiși, cu mâinile îmi acopeream urechile și nu mai ieșeam de acolo decât atunci când se isprăvea cu țipetele. Abia când se lăsa liniștea, țâșneam din pat, mă spălam repejor, trăgeam pe mine vreo două rânduri de haine, săream într-o pereche de ciubote și mergeam afară, unde, de-acum era mare forfotă. După ce porcul era urcat pe masă, cu tot felul de îndemnuri moldovenești (“Haidi, uăi!”, “Prindi-l di coadă, di urechi!”), începea pârlirea. Știu sigur că tata a folosit paie înainte de apariția arzătorului, însă nu mai am o amintire clară despre asta. Ce rememorez cu exactitate este că abia așteptam să-mi dea o bucată de șorici, pârlită binișor și curățată întocmai, apăsată zdravăn în niște sare grunjoasă și molfăită rapid, asemenea unui hamster flămând.

La apă nu se făcea economie. Curgea până când totul era curat, curat. În zilele geroase și cu zăpadă, noi, copchiii casei, ne dădeam țuja pe lângă magazie, sau în timp ce căram lemne pentru foc, poate-poate ne mai încălzeam oleacă.

După această etapă, începea procesul de tranșare. Mama fugea în toate părțile, fiind responsabilă cu mațele. Din ce îmi aduc aminte, era musai să fie descurcate și deșărtate, cât încă erau calde. 🫣Cred că Andreea o ajuta de cele mai multe ori, asta când nu putea să vină bunica Didina. Eu eram mai palidă la față, dar tot mai trăgeam cu ochiul. Tata secționa porcul, ca un măcelar cu acte în regulă. Era foarte atent la fiecare amănunt.

Poate vă întrebați ce făcea Măria-mi.😂 Păi, mai căram o găleată cu apă caldă, ba vreo slănină, puneam pe foc și aveam grijă de oala cu vin. 🫣😂Când aducea mama, ceaunul cu friptură și-l așeza pe plita încinsă, nu mă mai mișcam din casă. În timp ce așteptam înfruptarea, curățam usturoiul pentru preparatele ce urmau să fie afumate, in zilele următoare. Și la capitolul acesta, tata e descurcăreț, dar n-ar ieși atât de bune, dacă n-ar fi ajutat de mămica. Ba chiar sunt convinsă.

După ce toată carnea era cărată în magazie, puneam masa, iar toți oamenii erau ospătați cum se cuvine: friptură pe săturate, mămăliguță fierbinte, usturoi pân’ la genunchi, murături după preferințe, ceva brânză sărată de oi și nelipsita licoare din fragă.

Abia când fiecare se întorcea la casa lui, tata intra din nou în magazie și pregătea carnea pe categorii (slăninuțe, mușchi, pastramă, coaste, oase, carne pentru cârnați, pentru sarmale, pentru jumări, pentru friptură, fleici pentru grătar și cele necesare pentru tobă). Se întuneca binișor când ieșea de-acolo, obosit și dornic de un somn strașnic.

De fiecare dată, înainte de culcare, discutam despre cât de bun a fost porcul (sau nu).  Concluzia era mereu aceeași: mulțumim Domnului pentru cât este!

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *