Life

Mi-e dor…și scriu ca să-mi mai treacă

Mi-e dor de primăvara din satul meu, de cărărușa umedă ce se ivea pe lângă gardul lui nenea Lică, de mirosul pământului abia plouat, de priveliștea de pe vârful dealului(Chetriș), de salcâmii înfloriți pe uliță, de boneta mătușii Tița întinsă pe sârmă, la uscat, de cântecele lui Nicușor, de cartofii copți în focul din drum de Mirela și de Liviu, de zdrăngăneala la acordeon a lui Gheorghiță și-a lui Culai, de căpșunile din grădina lui nenea Marian, de expedițiile noastre prin râpa de la Chilaboc sau pe la casele așa-zis bântuite, de urzicile culese de prin păduricea de la Mache, de viorile confecționate din strujeni, de turtele cu brânză sărată, de răcoarea casei când ne adunam seara cu toții, înainte de culcare, de goana prin grădină după chipăruș sau știriță neînflorită pentru animale, de trandafirii aceia de dulceață de la fântâna bunicii, de agudul care despărțea bucata bunicului de pământ de bucata lui ba’  Jănică, de măturatul ogrăzii/drumului, în zilele premergătoare sărbătorilor, de somnul acela odihnitor după o zi de joacă, dar și de treabă, de pâinea mamei făcută într-o oală-minune, de murăturile pitrocite de zeci de ori, de suduielile bădiei Ion Stângaciu, de boboceii de rață și de gâscă, de ghiozdanele ticsite cu gorgoase, de liliacul furat sau de clopoțeii portocalii „împrumutați” din crengile care treceau peste gardul mătușii Rusanda a moșului Buburuz,  de slănina sărată, învelită în coală de ziar, de wc-ul bunicii unde l-am descoperit prima dată pe Michael Jackson, pe un poster așezat strategic pe ușă :-))))))), de unghiile din frunzulițe lipite cu scuipat, de pieptănătura mamei făcută pe la patru dimineața, înainte să plece cu oamenii la câmp, de borșul cu bob, de spălatul butoaielor după ce s-a terminat vinul,  de jocurile noastre frumoase, de persoanele lângă care am copilărit și alături de care am adunat atâtea amintiri vii. Citește în continuare…

Amuzante, Ganduri

Ieri am cedat… am plans cat pentru tot anul! Da! Sunt o plangacioasa incurabila! Cum sa fac sa nu ma mai panichez? Sa nu mai cred ca se sfarseste totul la primul semn de durere?
Imi faceam exercitiile constiincios( zic eu) si la un moment dat a aparut: panica! panica!panica! Din momentul acela mi s-a rupt filmul… si nu am mai fost atenta la absolut nimic din ce-mi spunea dr( apropo, este ffff ok! explica totul cu o lejeritate si o putere de convingere nemaipomenite). Citește în continuare…

Amuzante

Draga Mos Craciun,
Iti scriu in aceasta seara, cand stiu ca deja cadoul meu se afla in portbagajul masinii tale, cand stiu ca ai multe emotii cu privire la reactia mea, cand stiu ca ai facut atatea pentru ca eu sa nu- mi dau seama …si SINCER, nu stiu absolut nimic:))))). In schimb, stiu un singur lucru: ca te iubesc de cand eram mica si ca pe tine te- am asteptat intotdeauna cu cele mai mari emotii. Citește în continuare…

Ganduri, Life

Sfarsitul lumii este in fiecare clipa cand un copil ridica mana asupra parintelui sau, cand „mamele” isi abandoneaza pruncii, cand batranii ajung batjocura celor mai tineri si fara minte, cand barbatii isi lovesc femeile, cand o viata curma o alta viata. Traim cu sfarsitul lumii zilnic… Citește în continuare…

Ganduri

Offffff…mi-e greu sa scriu despre acest lucru, dar sunt nevoita (oarecum)sa fac asta. In ultimul timp( mai exact, in ultimii 2ani si jumatate),sunt intampinata de catre oamenii pe care nu-i mai vad atat de des, cu exclamatii de genul ” Ce tare te-ai ingrasat!!!”, „De ce esti atat de grasa?”.”Iti merge bine ca tare te-ai mai implinit!!!!!” etc. Citește în continuare…

Ganduri

Au trecut anii…peste parintii mei. Chipurile nu le mai sunt la fel de senine, privirea le este parca mai plecata, mai umila, zambetul nu mai are nicio nuanta de „zburdalnicie”.Si totusi, in spatele acestor panze de tablou pictat cu uleiuri de cea mai buna calitate, regasesc aceeasi bunatate, seninatate si grija de parinti impecabili.
Pe mama mi-o amintesc cu parul lung, prins in 2 cosite ce-i ajungeau pana la cureaua de la rochita aceea bej (pe care am purtat-o cand am mai crescut si care, dupa un timp, a servit drept materie prima pentru imbracamintea papusilor), cu ochii mari, caprui, scaldati in soarele ciudat al toamnei, cu fata durdulie(aici ii seman), cu niste picioare curate intotdeauna, cu pedichiura simpla, fara lac, cu glasul acela pe care, oriunde ai fi fost, il auzeai cand era nervoasa 🙂
Pe tata mi-l amintesc cu acelasi par incaruntit pe care il are si-acum, dar cu un ten intins asemeni unei panze fine, cu un mers vioi, cu un glas care, de felul lui, nu era patrunzator, dar pe care il ascultam dumnezeieste(asta cand eram mai mica:D ). Intotdeauna am avut o slabiciune fata de el si cred ca si el fata de mine.Amandoi suntem firi intreprinzatoare, care dorim sa facem din tantar armasar uneori, suntem creduli cu cei din jur si de multe ori avem de suferit din cauza asta.
Imi amintesc de serile in care se pregateau sa mearga la cate o nunta…Mama se aranja in oglinda noastra rotunda, discret, dar cu o doza de feminitate pe care eu am intalnit-o numai la ea si-mi vine si acum sa rad cand, parca il intrezaresc pe tata parfumandu-si sosetele :-))))) Exista o regula: desertul si una dintre portiile de friptura trebuiau aduse acasa! Intotdeauna! Pentru noi, cei trei iezi, iesirea parintilor nostri era perceputa ca pe o excursie din care era musai sa ne aduca ceva! :-)))))
Avea mama o rochita mov pe care o impodobea cu o centura aurie, primita cadou de la tanti Sabina. Am oftat cativa ani dupa acel accesoriu, dar si cand am pus mana pe el… Ce vremuri frumoase! As da timpul inapoi oricand pentru o clipa de-atunci…Acum ei ne privesc pe noi aranjandu-ne intr-o oglinda noua pentru ca cea veche, rotunda,a ramas sa pazeasca amintirile noastre dintr-o camera ce s-a transformat in magazie. Camera copilariei noastre, camera in care era cel mai luminos si cel mai cald, camera in care am ras atatea nopti cand am ramas fara curent electric, camera in care visam cel mai des, camera in care am fost adormiti pe picioare de catre bunici, camera de la fereastra careia urmaream directia fulgilor de nea si cantitatea de apa adunata in spatele casei, camera in care mirosea cel mai mult a Craciun, camera noastra ce parea atat de mare si pe care, acum, o vedem ca fiind tare micuta… a imbatranit pana si ea…
Mi-am privit parintii cand am fost ultima oara acasa si am incercat sa-i recunosc, sa-i descopar asa cum mi-i aminteam eu.Am reusit, dar in acelasi timp, m-a cuprins o tristete pentru ca parul mamei nu mai este saten, ci carunt, ochii tatei sunt parca acoperiti de un voal, sprancenele lasate ca si cum ar vrea sa se odihneasca cat mai devreme, gurita mamei mele se retrage incet si de-abia se mai observa, manutele le sunt brazdate de munca, de oboseala, de TIMP.
Imi sunt dragi.Ii iubesc si ma gandesc la ei zilnic, le simt lipsa si ma multumesc cu vizitele acestea sporadice si cu faptul ca ori de cate ori imi doresc sa le aud glasul, pun mana pe telefon si-i sun.
Vremea nu sta-n loc…alearga prin vietile noastre si-si face de cap. Asa cum ii vad pe ei acum, voi fi si eu vazuta peste cativa ani. Sufletul este cel care ramane mereu tanar, nestatornic, ahtiat dupa fericire.
Da! Ne-au imbatranit parintii…si-odata cu ei, imbatranim si noi…